1. [MDA2] retorică sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 164/124 / V: (înv) rit~ / E: lat rhetorica, ngr ρητωριϰή, fr rhétorique] 1 Arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil și de o limbă alese. 2 Ansamblul regulilor care ajută la însușirea retoricii (1). 3 (Îs) Figură {de) ~ Formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. 4 (Prt) Declamație emfatică. 5 Mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul.
2. [DLRLC] RETORICĂ s. f. Arta de a vorbi frumos; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. V. oratorie. Coconi îmbrăcați în catifele deprindeau retorica cu zîmbete fine și gesticulații alese. SADOVEANU, O. VI 411. ◊ Figură de retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peiorativ) Declamație emfatică, elocvență seacă și afectată; mijloace oratorice întrebuințate spre a convinge auditoriul. Ceea ce ei afecționează mai mult în polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat și că au furat; educațiunea și retorica lor se învoiește foarte bine cu asemenea acuzațiuni, căci ele convin politicei și aspirațiunilor de cari sînt conduși. GHICA, S. 143. – Variantă: ritorică (DACIA LIT. 36) s. f.
3. [DN] RETORICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ◊ Figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dîndu-i mai multă plasticitate și mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike].
4. [Șăineanu, ed. VI] retorică f. 1. arta de a vorbi frumos; 2. afectațiune de elocvență.
5. [DEX '09] RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, gr. ritorikós.
6. [DEX '09] RITORICĂ s. f. v. retorică.
7. [MDA2] ritorică sf vz retorică
8. [DEX '98] RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.
9. [MDN '00] RETORIC, -Ă I. adj. care aparține retoricii; de retor. ◊ (peior.; despre stil) afectat, emfatic. II. s. f. 1. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ♦ figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare. 2. (peior.) declarație emfatică; afectare (< fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)
10. [DOOM 3] retorică s. f., g.-d. art. retoricii
11. [DOOM 2] retorică s. f., g.-d. art. retoricii
12. [IVO-III] retorică, -ci.
13. [DOOM 3] retoric adj. m., pl. retorici; f. retorică, pl. retorice
14. [DTL] RETORICĂ s. f. (cf. lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, gr. rhetorike): 1. disciplină care studiază procedeele vorbirii frumoase, ale elocvenței. 2. arta de a vorbi frumos; oratorie, elocvență. 3. declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos.
15. [MDTL] RETORICĂ (< fr. rhétorique < lat. rhetorica < gr. ritoriki) Artă a oratoriei, a elocinței, caracteristică prin bogăția argumentației, frumusețea limbii și a exprimării, folosită în scopul convingerii unui auditor. Termenul de retorică nu trebuie confundat cu acela de elocință. Retorica este arta dezvoltării elocinței, iar aceasta din urmă, după Voltaire, anterioară regulilor retoricii (Léloquence est née avant les règles de la rhétorique: Elocința s-a născut înaintea regulilor retorice). Dacă elocința este o facultate naturală, ce poate fi perfecționată, retorica, dimpotrivă, e o artă. Ea trasează regulile sau principiile oratorice, reguli ce se divid în reguli generale, cele care se cer oricărei specii de compoziție oratorică, și reguli particulare, proprii fiecărui gen de elocință. După R. Barthes tehnica retorică implică anumite cerințe, ca: invenție (invenire quid dicam – a găsi ce-i de spus), dispoziție (inventa disponere – punerea în ordine a celor găsite), elocuție (ornare verbis – împodobirea cu cuvinte), actio (agere et pronuntiare – a interpreta discursul ca un actor, cu gesturi și dicție), memoria (memoriae mandare – a apela la memorie). Această artă, ce a cunoscut o mare strălucire în antichitatea greco-romană, creatori ai ei fiind socotiți grecii, deși după unii cercetători ea n-a fost străină vechii culturi chineze și indice, s-a bucurat de un deosebit prestigiui și în răsăritul Europei, atît în școlile latinești din Polonia, cît și în cele grecești din răsărit. Se menționează un vechi manuscris latinesc, descoperit de C. Erbiceanu, un adevărat manual de retorică, pe care au învățat fiii lui Miron Costin. În țările române au existat mai multe școli grecești de retorică. Prin mulțimea profesorilor și a discipolilor, unele aveau caracterul de Academii, ca aceea deschisă de Constantin Brîncoveanu, în 1689, care a avut o vreme ca director pe Sevastos Chimenitul, ce s-a remarcat ca un mare orator. O înflorire deosebită cunoaște retorica în Grecia antică, în timpul lui Platon (Gorgias) și Aristoiel (Demostene). Retorica latină a fost ilustrată dc Quintilian, de Cicero, Tacit. În ceea ce privește retorica greacă și cea latină, începînd cu Cicero și sfîrșind cu părerile unor învățați mai apropiați vremurilor noastre, s-a încercat o oarecare discriminare. Oratoria greacă este socotită ca o oratorie de școală, echivalentă cu știința, cea latină, axată pe filozofie, ca o retorică nobilă și utilă. În cadrul literaturii, retorica devine însă în evul mediu o știință rigidă, bazată pe anumite precepte și reguli. În epoca modernă, ea este subordonată în genere științelor juridice. Ultimele studii apărute în literatura contemporană denotă un reviriment al acestei discipline, neo-retorica - revalorificare a unei categorii importante de preocupări – căci, deși căzută în desuetudine, ca studiu teoretic, problemele retoricii sînt astăzi reluate, în urma recunoașterii utilității lor. Noua retorică, văzută ca o teorie a argumentării, apare ca o știință de viitor, o știință la modă, la granițele structuralismului, noii estetici și a semiologiei (v). Problema genezei acestei arte implică o întreagă suită de interpretări. Retoricienii îi atribuie fie o origine homerică, începuturile retoricii aflîndu-se în epopeile homerice, fie legarea apariției ei de cea a limbii, ca mijloc de vehiculare a ideilor, fie o creație a sofiștilor.
16. [DE] RETÓRIC, -Ă (< fr., ngr.) s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee (stilistice și compoziționale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic. greco-latină: sofiștii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc. În Ev. med., numărându-se printre cele „șapte arte liberale”, a devenit o știință rigidă, ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. În epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. științele juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ◊ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) și care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiune, repetiția), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamația etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL