1. [DEX '09] RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Act prin care un organ al administrației de stat ia de la populație, în împrejurări excepționale, anumite lucruri cu obligația de restituire sau contra plată. – Din fr. réquisition, germ. Requisition.
2. [MDA2] rechiziție sf [At: BARIȚIU, P. A. II, 316 / V: (înv) ~iune, recvi~, (reg) ~chez~ / S și: recui~ / Pl: ~ii / E: ger Requisition, fr réquisition] 1 Măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile (contra plată) pentru nevoile armatei sau ale statului Si: (înv) recrutație (2). 2 (Îla) De (sau din) ~ Luat prin rechiziție (1). 3 (Îvr) Cerere (21).
3. [DEX '98] RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile (contra plată) pentru nevoile armatei sau ale statului. – Din fr. réquisition, germ. Requisition.
4. [DLRLC] RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la cedarea unor bunuri (cai, vehicule, locuințe, alimente etc.) pentru nevoile armatei sau ale unor anumite autorități. Nu se putu răbda să nu-i mîngîie coama. Hei... de bună-seamă ești din rechiziție. CAMILAR, N. II 453. L-au luat pe taică-meu cu carul la rechiziție. STANCU, D. 214. ◊ Loc. adj. De rechiziție = luat, procurat pe cale de rechiziție, rechiziționat. Într-o căruță de rechiziție, prinsă ca de pe gîrlă, Milescu se-ntorcea de la cuartierul general de la Poiana la Băilești. D. ZAMFIRESCU, R. 201. ◊ Expr. A lua (ceva sau pe cineva) pe cale (sau ca) de rechiziție = a lua cu forța, vrînd-nevrînd. În dreptul lui Capșa, întîlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție. CARAGIALE, S. N. 203. – Variantă: rechizițiune (ODOBESCU, S. III 578) s. f.
5. [DN] RECHIZIȚIE s.f. Măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la anumite servicii sau la cedarea unor bunuri necesare în anumite perioade. [Gen. -iei, var. rechizițiune s.f. / cf. fr. réquisition, lat. requisitio].
6. [MDN '00] RECHIZIȚIE s. f. măsură excepțională prin care statul obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri necesare armatei sau statului în timp de război. (< fr. réquisition, lat. requisitio, germ. Requisition)
7. [MDA2] recheziție sf vz rechiziție
8. [MDA2] rechizițiune sf vz rechiziție
9. [DLRLC] RECHIZIȚIUNE s. f. v. rechiziție.
10. [DN] RECHIZIȚIUNE s.f. v. rechiziție.
11. [Șăineanu, ed. VI] rechiziți(un)e f. ordin dat de autoritate spre a-i se pune la dispozițiune oameni sau lucruri: cai de rechiziție.
12. [Scriban] *rechizițiúne f. (lat. re-quisítio, -ónis, d. re-quirere, re-quisitum, derivat d. quáerere, a întreba. V. chestiune). Cererea uneĭ autoritățĭ de a i se pune la dispozițiune oamenĭ de serviciŭ, vite, vehicule, proviziunĭ ș. a.: caĭ de rechizițiune. Fig. Lucru de rechizițiune, lucru prost, de calitate inferioară. – Ob. -íție. Vulg. recheziție. V. beĭlic.
13. [DOOM 3] rechiziție (desp. -ți-e) s. f., art. rechiziția (desp. -ți-a), g.-d. art. rechiziției; pl. rechiziții, art. rechizițiile (desp. -ți-i-)
14. [DOOM 2] rechiziție (-ți-e) s. f., art. rechiziția (-ți-a), g.-d. art. rechiziției; pl. rechiziții, art. rechizițiile (-ți-i-)
15. [MDO] rechiziție
16. [IVO-III] rechiziție, -ției gen. a.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL