1. [DEX '09] RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Pref. răz- + bun.
2. [MDA2] răzbuna [At: HELIADE, O. I, 102 / V: (reg) ~zvu~ / S și: răsb~, resb~ / Pzi: răzbun, (reg) ~nez / E: răz- + bun] 1 vr (Și udp „pe”, „asupra”, „contra”, „de”) A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate Si: a (se) răfui (10), a răsplăti (6). 2 vt A-și satisface o dorință, o pretenție etc. (în urma unor privațiuni). 3 vt A-și vărsa mânia pe cineva sau pe ceva. 4 vt A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în locul lui pe cel de la care a suferit un rău Si: (reg) a războli (3). 5 vt (C. i. fapta ce trebuie pedepsită) A pedepsi. 6 vr (Pop; d. vreme) A se îmbunătăți. 7 vr (Pop; d. vreme) A se însenina. 8 vr (Pop; d. nori) A se împrăștia. 9-10 vrt (Îe) A ~ pe cineva la inimă sau a i se ~ cuiva inima A (se) înveseli. 11-12 vrt (Îae) A-i prii (cuiva). 13 vr (Reg) A se răcori (1). 14 vt (Îvr) A înceta. 15-16 vri (Reg) A (se) însănătoși.
3. [DEX '98] RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Răz- + bun.
4. [DLRLC] RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445. ◊ (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36. ♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine. 2. Tranz. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32. ♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? – Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138. ◊ (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, VI 290. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Tranz. (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.
5. [MDA2] răzvuna v vz răzbuna
6. [Șăineanu, ed. VI] răsbunà v. 1. a face din nou bun, a deveni iar bună (vremea), a se însenina: cum se răsbun’ un vifor sburând din nor în nor EM.; 2. a face din nou bun (răul comis): în vechime ucigașul plătia o sumă hotărîtă rudelor ucisului (v. răscumpărà); 3. a inflige însuș pedeapsa, a face rău pentru rău: s’a răsbunat. [Din răs (= lat. RE EX) și bun].
7. [Scriban] 2) răzbún, a -á v. tr. (răs- și bun, adică „fac ĭar bun”). Aplic pedeapsă p. rău făcut: a răzbuna o insultă, Traĭan îl răzbună pe Longin învingîndu-l pe Decebal. V. refl. Fac răŭ p. rău făcut mie: s’a răzbunat pe el de cele ce ĭ-a făcut. Timpu se răzbună, se înseninează, se face ĭar frumos.
8. [DOOM 3] răzbuna (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. răzbun, 3 răzbună; conj. prez. 1 sg. să răzbun, 3 să răzbune
9. [DOOM 2] răzbuna (a ~) vb., ind. prez. 3 răzbună
10. [MDO] răzbuna
11. [DOOM 3] răzbun (înv., rar) s. n.
12. [DRAM 2021] răzbuná, v.r. 1. A se însenina. 2. A se liniști. – Din răz- + bun (Scriban, DEX, MDA).
13. [DRAM 2015] răzbuna, vb. refl. – 1. A se însenina. 2. A se liniști. – Din răz- + bun (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL