1. [MDA2] pustini v vz pustii1
2. [DEX '09] PUSTII, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locuri fertile sau populate în locuri pustii; a devasta. 2. Refl. (Pop.) A se refugia, a se izola; a pribegi. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu. – Din pustiu.
3. [DEX '09] PUSTIU, -IE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustie s. f.] – Din bg. pustinja.
4. [MDA2] pustăni v vz pustii1
5. [MDA2] pustâi v vz pustii1
6. [MDA2] pustân, ~ă a vz pustiu
7. [MDA2] pustâni v vz pustii1
8. [MDA2] pustâniu, ~ie a vz pustiu
9. [MDA2] pustia v vz pustii
10. [MDA2] pustii1 [At: PALIA (1581), 199/14 / V: (reg) ~tăni, ~tâi, ~tâni, (îvp; cscj) ~ia, (înv) ~ini / Pzi: ~tiesc / E: pustiu] 1 vt (C. i. locuri fertile sau teritorii populate, așezări umane) A lăsa pustiu (1) de vegetație, de animale, de oameni, de bunuri etc. Si: (reg) a pustului. 2 vt (Pgn) A devasta. 3 vt (Îvr; c. i. ființe) A prăpădi (1). 4 vt (Îvr) A omorî. 5 vt (Ban; Trs; c. i. animale sau plante) A stârpi. 6 vr (Înv; d. locuri cultivate) A se părăgini. 7-8 vtrp (Reg; c. i. bunuri materiale) A (se) risipi. 9 vt (Îvr; c. i. bunuri materiale) A jefui. 10 vt (Îrg; c. i. oameni, așezări omenești) A părăsi. 11 vr (Pop; d. oameni) A se refugia. 12 vr (Reg; îe) A se ~tâni în ha lume A deceda.
11. [MDA2] pustii2, ~ie a vz pustiu
12. [MDA2] pustiiu, ~ie a vz pustiu
13. [MDA2] pustin, ~ă a vz pustiu
14. [MDA2] pustiniu, ~ie sn, a vz pustiu
15. [MDA2] pustiu, ~ie [At: PSALT. HUR. 45v/9 / V: (reg) ~tân a, ~teiu sn, ~iiu a, puștiu sn, (îvr) ~in a, (înv) postine sn, ~tâniu a, ~ii a, ~iniu a, sn / Pl: (1-6, 10-13, 17-19, 30-32) ~uri, (14-20, 22,24-43) ~ii, ~ie / E: slv поустыни, bg пустиня] 1 sn (Îvp) Regiune sălbatică fără vegetație și nepopulată de oameni Si: pustietate (1), (reg) pustieșag (1), (înv) pustiiciune, pustiire (1). 2 sn (Îvp; spc) Deșert (23). 3 sn (Îlav) În ~ sau (pop) în ~ie Zadarnic. 4 sn (Îlav) A ~ Prevestind moartea sau o altă mare nenorocire. 5 sn (Îe) A fluiera în (sau a) ~ A fluiera în semn de pagubă. 6 sn (Reg; îe) A puți a ~ A fi gol. 7 av (Reg; îe) A vorbi ~ (sau ~tii) A vorbi prostii, lucruri neadevărate. 8 av (Reg; pex; îae) A aiura. 9 av (Reg; îae) A vorbi obscen. 10 sn (Reg; îe) A arunca (pe cineva) în ~ie A distruge pe cineva. 11 sn (Înv; îe) A lua munții și ~iile-n cap A pleca fără nici o țintă precisă. 12 sn Pustietate (4). 13 sn (Înv) Teren între sate sau în afara hotarelor unui sat, care nu e în proprietatea cuiva Si: (îvr) pustietate (6). 14 a (D. locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și nepopulat de oameni. 15 a (Spc; d. locuri, ținuturi) Care formează un deșert (23). 16 a (Îvp; d. locuri cultivate) Lăsat în paragină. 17 snf (Îvp) Pustietate (7). 18 snf (Îvp; pex) Liniște. 19 snf (Îvp) Loc în care cineva nu se poate adapta. 20-21 a, av (D. așezări omenești) (Care este) nepopulat. 22-23 a, av (Pex) (Care este) lipsit de viață. 24 a (D. străzi, drumuri etc.) Puțin circulat. 25 a (Rar; d. recipiente, spații, obiecte) Care nu conține nimic înăuntru Si: gol (23). 26 a (D. copaci) Lipsit de frunze, de flori. 27 a (D. ochi, pex, d. privire) Lipsit de expresie. 28 a (Îrg; fig; d. manifestări ale oamenilor) Care este fără sens. 29 a (Udp „de”) Care este lipsit de... 30-31 a, snf (Fig) (Care este cuprins de o) senzație de singurătate apăsătoare. 32-33 a, snf (Fig; pex) (Care este cuprins de o) stare de tristețe apăsătoare. 34 snf (Fig) Liniște absolută de după moarte. 35 a (Îvp; d. oameni, ființe) Părăsit (1). 36 a (Îvp; pex) Nesupravegheat. 37 a (Îvp; pex) Neîngrijit. 38 sm (Reg; îe) ~tânu de mine! Nenorocitul de mine! 39 a (Îvr; d. oameni) Care este fără ocupație. 40 smf (Pop; lsg; art) Drac (1). 41 smf (Pfm; îe) Ducă-se (sau duce-te-ai, duce-s-ar etc.) pe (sau la ori în) ~ii sau ~, ~ia Se spune pentru a exprima enervarea, nemulțumirea față de cineva sau de ceva. 42 smf (Pfm; îe) A lăsa (la) ~ia sau la -ii, ~iei, în -ie A nu se mai interesa în continuare de cineva sau de ceva. 43-44 smf, a (Îvp; lsg) (Persoană, sentiment, dorință) care macină, chinuie.
16. [DLRLC] PUSTIA vb. I v. pustii.
17. [DLRLC] PUSTII, pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locurile fertile sau populate în loc pustiu; a devasta, a nimici, a distruge. Au pustiit și au sărăcit biata țară. SADOVEANU, O. VII 8. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Arde și pustiește orașul Nicopoli. BĂLCESCU, O. I 195. ◊ Fig. Pretutindeni, suflarea de foc a toamnei pustiise viața. SADOVEANU, O. I 445. S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor... Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEANU, B. 52. 2. Refl. A se refugia, a pribegi. Făcut-au rînduiala ca să mănînce ei pînea pe care o muncim noi... De aceea s-au pustiit Roșculeștii la Letca; de aceea m-am rătăcit eu aici. Căutăm dreptatea. SADOVEANU, P. M. 30. Să mă pustiesc de prin ținuturile acestea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ A se izola, a se retrage în singurătate. Iau lumea-n cap și mă pustiesc undeva să nu-mi rămîie nici numele. VORNIC, P. 101. În acest loc încîntat unde îmi place mie să mă pustiesc. SADOVEANU, V. F. 14. 3. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu, a lăsa în părăsire. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei. RETEGANUL, P. I 25. ◊ Refl. pas. Așezări nu sînt; numai undeva, în fund, poate s-a clădit în vara asta o stînă, care se va pustii la iarnă, rămînînd cu amintirea focurilor de sară. SADOVEANU, O. A. II 198. – Variantă; pustia (ODOBESCU, S. I 86) vb. I.
18. [DLRLC] PUSTIU2, -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, VI 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude – plînge. – Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.
19. [DLRM] PUSTIA vb. I. v. pustii.
20. [Șăineanu, ed. VI] pustiì v. a face pustiu.
21. [Șăineanu, ed. VI] pustiu a. 1. gol, deșert: casă pustie; 2. fig. afurisit: pustia de dragoste, un pustiu de somn. ║ n. pustietate: glasul celui ce strigă în pustiu. ║ adv. ca o cobe: latră a pustiu. [V. pustie].
22. [Scriban] pustiésc v. tr. (d. pustie saŭ pustiŭ). Fac pustiŭ, devastez, dezolez: Tătariĭ pustiaŭ Moldova, epidemiile pustiesc țările. V. refl. (Trans.). A-țĭ lua lumea’n cap (a te retrage’n pustietate). – Vechĭ și pustiñesc (d. pustiñe).
23. [Scriban] pustíŭ, -íe adj. (d. pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune: regiune pustie. S. n., pl. urĭ. Pustie, pustietate, deșert: pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ. A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ pustiĭŭ și pustiñŭ.
24. [DOOM 3] pustii (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pustiesc (desp. -ti-esc), 3 sg. pustiește, imperf. 1 pustiam (desp. -ti-am); conj. prez. 1 sg. să pustiesc, 3 să pustiască; ger. pustiind (desp. -ti-ind)
25. [DOOM 3] pustiu1 adj. m., f. pustie; pl. m. și f. pustii, art. m. pustiii (desp. -ti-ii), f. pustiile (desp. -ti-i-)
26. [DOOM 2] pustii (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pustiesc, imperf. 3 sg. pustia; conj. prez. 3 să pustiască
27. [DOOM 2] pustiu1 adj. m., f. pustie; pl. m. și f. pustii, art. m. pustiii (-ti-ii), f. pustiile (-ti-i-)
28. [MDO] pustii (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pustiesc, conj. pustiască, ger. pustiind)
29. [MDO] pustiu
30. [IVO-III] pustiesc, -tiască 3, -tiam 1 imp.
31. [DER] pustiu (pustie), adj. – 1. Deșert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S. n.) Deșert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s. f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie < sl. pustynĭ; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeași proveniență; pustietate, s. f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert; vb., refl., a deveni deșert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s. f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s. f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).
32. [DE] OCNA PUSTIE (sau AVRAM IANCU), lac sărat situat în arealul orașului Ocna Sibiului, format pe locul unei saline abandonate în 1817. Supr.: 10.137 m2; ad. max.: 128 m (cel mai adânc lac din România); salinitatea: 180-200 g/l (la suprafață și în funcție de anotimp).
33. [DLRLV] PUSTII vb. 1. (Mold., ȚR) A prăpădi, a distruge. A: Pre noi nedostoinicii ne va piarde și în muncă și întunerec ... ne va pustii. VARLAAM. B: Den dachi nici unul n-au mai rămas, cît pustiindu-se de tot și nemairămîind nimeni . . . au așezat romani. C. CANTACUZINO. 2. (Mold.) A părăsi. Pustiau casele și fugeau în lume. N. COSTIN. Fugit-au mulți boieri și mazîli de groaza lui pentr-alte țări, de s-au pustiit asăle. NECULCE. Etimologie: pustiu + suf. -i.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL