1. [MDA2] pustieșag sn [At: (sec. XVIII) CAT. MAN. I, 294 / P: ~ti-e~ / V: (reg) ~tâi~, ~tânoșag, ~iișag, ~ișag[1], (îvr) ~tușag / E: pustiu + -șag cf mg pusztaság] (Reg) 1 Pustiu (1). 2 Ogor necultivat. 3 Casă lăsată în ruină. 4 (Îvr; îf pustușag) Prefacere în pustiu (1) a unui loc fertil. 5 (Îf pustușag) Avere mare.
2. [MDA2] pustâieșag sn vz pustieșag
3. [MDA2] pustânoșag sn vz pustieșag
4. [MDA2] pustiișag sn vz pustieșag
5. [MDA2] pustișag sn vz pustieșag
6. [MDA2] pustușag sn vz pustieșag
7. [Scriban] pustietáte f. (d. pustie). Pustie, deșert, singurătate: a străbate pustietatea Sahareĭ, a locui în pustietate. – În P. P. pustieșag, pl. urĭ.
8. [DAR] pustieșag, pustieșaguri, s.n. (reg.) 1. pustiu. 2. ogor lăsat în paragină, necultivat. 3. (înv.; în forma: pustușag) pustiire. 4. (în forma: pustușag) avere mare (a cuiva).
9. [DRAM 2015] pustișag, pustișaguri, s.n. – (reg.) Singurătate, pustietate: „Tu, cucule, ț’-ai cântat / Di p-o crenguță de brad, / Șapte ai a pustâșag” (Bilțiu, 2006: 120). – Din pustiu + suf. -șag; cf. magh. pusztaság (MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL