1. [DEX '09] PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, ales de obicei dintre liberți, însărcinat cu strângerea dărilor și cu conducerea provinciilor imperiale. 2. Înalt demnitar în republicile Veneția și Genova, în Evul Mediu. 3. Persoană care acționează în numele cuiva, pe baza unei procuri; mandatar. – Din fr. procurateur, lat. procurator, -oris.
2. [MDA2] procurator sm [At: URECHE, L. 113 / A și: procurator / Pl: ~i / E: lat procurator, fr procurateur] 1 (Înv) Înalt funcționar împuternicit în numele altora cu atribuții administrative, politice și îndeosebi juridice. 2 (Jur) Persoană care acționează în numele cuiva pe bază de procură (1) Si: (înv) procurant. 3 (Pgn) Împuternicit. 4 (Iuz; pex) Avocat al unei întreprinderi economice. 5 (Spc) Magistrat roman, ales de obicei dintre liberți, însărcinat cu strângerea impozitelor și cu administrarea provinciilor imperiale. 6 (Spc) Înalt magistrat în unele republici italiene din Evul Mediu. 7 (Înv) Persoană care procură cuiva ceva.
3. [DEX '98] PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, ales de obicei dintre liberți, însărcinat cu strângerea dărilor și cu conducerea provinciilor imperiale. 2. Înalt demnitar în republicile Veneției și Genovei, în evul mediu. 3. Persoană care acționează în numele cuiva, pe baza unei procuri; mandatar. – Din fr. procurateur, lat. procurator, -oris.
4. [DLRLC] PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, însărcinat cu strîngerea dărilor și repartizarea cheltuielilor. ♦ Înalt demnitar în unele țări medievale. Tatăl meu ura pe procuratorul Badoer, și l-a otrăvit la un ospăț. NEGRUZZI, S. III 466. 2. (Rar) Cel care procură cuiva ceva. Oamenii erau pentru tine simpli procuratori de plăceri. VLAHUȚĂ, O. A. 503. 3. Mandatar.
5. [DN] PROCURATOR s.m. 1. Magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, însărcinat cu strîngerea dărilor și cu repartizarea cheltuielilor. ♦ Înalt demnitar în vechile republici Genova și Veneția. 2. Mandatar; procurant. [< lat. procurator, cf. fr. procurateur.
6. [MDN '00] PROCURATOR s. m. 1. magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, cu strângerea dărilor și cu repartizarea cheltuielilor. 2. înalt demnitar în vechile republici italiene Genova și Veneția. 3. mandatar însărcinat să apere interesele unei alte persoane. (< fr. procurateur, lat. procurator)
7. [Șăineanu, ed. VI] procurator m. 1. magistrat roman, locțiitorul împăratului în provincii: Pilat era procuratorul Iudeii; 2. magistrat în unele republici italiene din evul-mediu (Veneția, Genova); 3. Jur. cel ce are puterea de a lucra pentru altul: părțile interesate vor putea fi reprezentate prin un procurator.
8. [Scriban] *procuratór m. (lat. procurator. V. curator). Magistrat care guverna o provincie și strîngea birurile la vechiĭ Romanĭ: Pilat era procuratoru Iudeiĭ. Unu din principaliĭ magistrațĭ în republica Genoveĭ și Venețiiĭ odinioară. Jur. Acela care e împuternicit de altu să lucreze în numele luĭ. (Fem. procuratoáre). – Maĭ vechĭ -átor (pol. prokurator), avocat. V. procator și vechil.
9. [Scriban] *procuríst m. (germ. prokurist, d. prokura, procură). Procurator în afacerĭ comerciale. – Se poate zice foarte bine procurator.
10. [DOOM 3] procurator s. m., pl. procuratori
11. [DOOM 2] procurator s. m., pl. procuratori
12. [DER] procurator (procuratori), s. m. – Împuternicit, înalt magistrat. Lat. procurator (sec. XVIII), cf. pol. prokurator (Tiktin).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL