1. [DEX '09] PREROGATIVĂ, prerogative, s. f. Împuternicire, privilegiu acordat în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar. – Din fr. prérogative, lat. praerogativa.
2. [MDA2] prerogativă sf [At: (a. 1782) URICARIUL XI, 263 / V: (îvr) ~iv sn / Pl: ~ve / E: lat praerogativa, fr prérogative] 1 Privilegiu de care se bucură în exclusivitate o persoană sau o colectivitate și care este legat de exercitarea unei funcții, de apartenența la o clasă socială, la o situație juridică etc. 2 (Pgn) Aptitudine care aparține în exclusivitate unei ființe umane. 3 (Pgn) Avantaj de care se bucură cineva, prin calitățile sale. 4-5 (Privilegiu sau) împuternicire acordat(ă) în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar.
3. [DLRLC] PREROGATIVĂ, prerogative, s. f. Drept deosebit acordat prin uz sau prin lege unui demnitar. V. privilegiu. Legalmente, arhiducele nu are prerogative împărătești. VORNIC, P. 110. Cu a mea prerogativă ce Carol Quint mi-a dat, Azi te numesc al Curții poet laureat. ALECSANDRI, T. II 155.
4. [DN] PREROGATIVĂ s.f. 1. Centurie care își dădea prima votul în condițiile din vechea Romă. 2. Autoritate, privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. [< fr. prérogative, cf. lat. praerogativa].
5. [MDN '00] PREROGATIVĂ s. f. privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. (< fr. prérogative, lat. praerogativa)
6. [Șăineanu, ed. VI] prerogativă f. 1. privilegiu excluziv unor funcțiuni sau demnități; 2. facultate particulară: cuvântul e prerogativa omului.
7. [Scriban] *prerogatívă f., pl. e (lat. prae-rogativa, d. práe-rogo, -rogáre, a cere cel dintîĭ. V. rog). La vechiĭ Romanĭ, tribu saŭ centuria care vota întîĭ. Privilegiu eĭ. Azĭ, drept, privilegiŭ: diplomele acordă prerogative stabilite pin lege.
8. [MDA2] prerogativ sn vz prerogativă
9. [DOOM 3] prerogativă s. f., g.-d. art. prerogativei; pl. prerogative
10. [DOOM 2] prerogativă s. f., g.-d. art. prerogativei; pl. prerogative
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL