1. [MDA2] prăpăstui [At: LB / Pzi: ~esc / E: prăpastie + -ui] 1-2 vtr (Pop) A (se) rostogoli la mare adâncime. 3 vt (Pop) A arunca într-un loc adânc, la mare distanță în jos. 4 vr (Îrg) A se năpusti.
2. [DLRLC] PRĂPĂSTUI, prăpăstuiesc, vb. IV. Refl. 1. A se rostogoli la vale, a se prăvăli de la înălțime. Jgheaburile adîncului se desfundară și, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pămîntului... potopul greu al apelor. HOGAȘ, M. N. 176. ◊ Tranz. Mehmet venea la vale cu cealmaua desfăcută și cu brațele bălăbănind. Parcă era un pin al morii de vînt, prăpăstuit de rîpă. SADOVEANU, O. E. 185. Zmeul îl smuci la dreapta, ca să-l prăpăstuiască la pămînt. POPESCU, B. II 117. (Fig.) Curînd sosi-va vremea ticăloșii a simți, în ce rîpă egoismul are a-i prăpăstui. NEGRUZZI, S. II 16. ♦ (Învechit) A se pierde, a se prăpădi, a muri. Pedeapsa lui va fi de. a se slobozi pe mare, ca în mijlocul furtunilor și a unor turbate valuri să se prăpăstuiască. DRĂGHICI, R. 304. 2. A se năpusti, a năvăli, a da buzna, a tăbărî. Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă. SADOVEANU, O. VII 170.
3. [DLRM] PRĂPĂSTUI, prăpăstuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) rostogoli la vale, a (se) prăvăli de la înălțime. ♦ Refl. (Înv.) A se pierde, a se prăpădi, a muri. 2. Refl. A se năpusti, a năvăli, a da buzna. – Din prăpastie.
4. [Șăineanu, ed. VI] prăpăstuì v. a (se) arunca în prăpastie.
5. [Scriban] prăpăstuĭésc v. tr. Rar. Arunc în prăpastie. V. refl. Cad în prăpastie. Năpădesc, mă năpustesc. Prăpăstuit, prăpăstios, abrupt.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL