1. [DEX '98] LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
2. [DFL] PHYLLOCACTUS Link., FILOCACTUS, fam. Cactaceae. Gen originar din Mexic, Argentina, America, peste 20 specii. Arbust cu tulpini alungite, articulate, cu numeroase articole plane cu aspect de frunze, pe margini cu dinți rotunjiți, iar la mijloc cu o nervură ieșită în relief. Înflorire abundentă. Flori cu diametrul de 10-15 cm, regulate, actinomorfe, cilindrice, albe, roșii sau roz, cu deschidere diurnă sau nocturnă, în funcție de specie. Fruct roșu.
3. [DFL] CHIAPASIA Br. et E., CHIAPASIA, fam. Cactaceae. Gen cu o singură specie: Chiapasia nelsonii Br. et R. (syn. Epiphyllum nelsonii Br. et R.; Phyllocactus chiapensis J. A. Purp.). Originară din Mexic. Flori roșii-carmin, terminale, rezistă numai cîteva zile. Tulpină (cca 0,95 m înălțime) subțire, ramificată la vîrf, cu segmente lunguiețe, subțiri (cca 30 cm lungime, 4 cm lățime). Se cultivă în sere calde, în coșulețe atîrnate, în pămînt bogat (țelină, mraniță, pămînt de frunze, turbă, nisip).
4. [DFL] EPIPHYLLUM Haw., EPIFILUM (syn. Phyllocactus Link), fam. Cactaceae. Gen originar din Bolivia, Brazilia, Mexic, Peru, Paraguay. Trinidad, cca 22 specii vivace, epifite. Tulpini foarte ramificate și turtite; ramuri articulate cu aspect de frunze obovate sau lanceolate, sudate la capete, grase, zimțate sau crestate, nervură mediană tar.e, uneori triaripate, pendente, areole mici, așezate în scobituri, cu solzi și cca 2 țepi. înfloresc frumos și abundent, toamna, la începutul iernii și primăvara. Flori zigomorfe cu lobii evidenți, foarte mari (6-8 cm lungime), numeroase, în formă de trompetă, cu petale de culori variate, albe, roșii, roz sau violacee, cu sepale întoarse și cu limbul mai mult sau mai puțin neregulat, parfumate; apar pe ramificații terminal. S-au obținut hibrizi prin încrucișare cu Heliocereus speciosus. Există peste 1000 de hibrizi cu diferite culori: alb, roz, galben, stacojiu, carmin, oranj, mov și violet, iar mulți bicolori. Mărimea și forma sînt, de asemenea, variate (Pl. 31, fig. 180).
5. [DFL] Phyllocactus ackermanni Salm. Specie cu înflorire diurnă. Flori roșii-aprins, dispuse solitar în vîrful sau pe marginea ramificațiilor. Arbust bogat ramificat, cca 90 cm înălțime, trunchiul muchiat sau rotund cu areole fără ghimpi.
6. [DFL] Phyllocactus crenatus (Lindl.) Lem. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori, 20 cm lungime, verzi-gălbui în exterior, în interior albe sau cu marginile colorate, mirositoare, diurne. Ramurile lățite, cărnoase, cu dinți rotunjiți pe margini. Se cultivă în seră temperată și poate atinge cca 55 cm înălțime.
7. [DFL] Phyllocactus hookeri Salm. Specie care înflorește vara-toamna. Flori albe-verzui, puțin roșii, nocturne. Tulpini plane și puțin dințate. Se cultivă în seră temperată.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL