1. [DEX '09] ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pl. și: onomatopei] – Din fr. onomatopée.
2. [MDA2] onomatopee sf [At: IBRĂILEANU, S. L. 179 / V: (rar) ~eu sn / Pl: ~, (rar) ~ei / E: fr onomatopée] Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunetele din natură.
3. [CADE] *ONOMATOPEE sf. 📖 1 Formarea cuvintelor prin imitarea sunetului produs de obiectul reprezentat. Ex. bubue, fîșăe, gîlgîe, țiue, vîjăe, etc. ¶ 2 Cuvînt format în acest fel [fr.].
4. [DEX '98] ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. și onomatopei] – Din fr. onomatopée.
5. [DLRLC] ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. Cuvînt care prin elementele lui sonore imită sunete din natură, forma fiind determinată de conținut. Cuvîntul «cuc» este o onomatopee pentru că imită strigătul păsării pe care o denumește. ▭ Interjecțiile sînt cuvinte apropiate de onomatopee. GRAUR, F. L. 166.
6. [DN] ONOMATOPEE s.f. Cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].
7. [MDN '00] ONOMATOPEE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopée)
8. [Șăineanu, ed. VI] onomatopee f. formarea unei vorbe după sunetul imitativ al lucrului reprezentat, ca: bubue, dârdăe, sforăe, etc.
9. [MDA2] onomatopeu sn vz onomatopee
10. [Scriban] *onomatopéĭe f., pl. eĭ (vgr. onomatopoiĭa, d. ónoma, onómatos, nume, și poiéo, fac; lat. onomatopoeia, it. -péa și -péja. V. epo-, melo- și prosopo-peĭe). Formarea unuĭ cuvînt după sunetu cu care izbește urechea (armonie imitativă), cum face, de ex., vîntu cînd vîjîĭe, flacăra cînd pîlpîĭe, steagu cînd fîlfîĭe, ușa cînd scîrțîĭe (care vin de la sunetele naturale vîj, pîl, fîl, scîrț). Pin ext. Cuvînt format pin armonie imitativă: vîj, pîl, fîl, scîrț îs onomatopeĭ saŭ imitative.
11. [DOOM 3] onomatopee s. f., art. onomatopeea, g.-d. art. onomatopeei; pl. onomatopee
12. [DOOM 2] onomatopee s. f., art. onomatopeea, g.-d. art. onomatopeei; pl. onomatopee
13. [MDO] onomatopee, pl. onomatopee
14. [IVO-III] onomatopee, -peea a., -peei gen. a.; -pei.
15. [DTL] ONOMATOPEE s. f. (< fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma „nume” + poiein „a face”) cuvânt care prin elementele sale sonore imită cu aproximație un sunet sau un zgomot din natură, cuvânt imitativ. Astfel: cucu!, cucurigu!, cotcodac!, pitpalac!, muu!, bee!, ham!; poc!, zdup!, pleosc!, zdranc! etc. O. formează o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor din limba română (v. interjecție).
16. [DFS] onomatopee (gr. onomatopoiia, din onoma „nume” și poiein „a face”), figură prin care se sugerează imaginea auditivă a unei acțiuni, cu ajutorul unor sunete cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului (P): „Haid, săriți, flăcăi, ce sfântul! Dați cu toți tropotitura, Tot mai scurt și trop!” (G. Coșbuc) Funcția poetică a o. o dă în primul rând puterea de sugestie auditivă și cinestetică, făcând ca plasticitatea obiectului evocat să se intensifice prin reprezentarea vie a aspectului vizual și a mișcării.
17. [MDTL] ONOMATOPEE (< fr. onomatopée < gr. onomatopoia ; cf. gr. onoma, onomatos, nume și poiein, a face) Cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură, adică e alcătuit pe baza unei armonii imitative. Se pot distinge onomatopee interjecționale (svîrr, bîldîbîc, trosc), verbale (a pocni, a trosni, a tropăi) sau substantivale (foșnet, fîșîit, pocnet). În poezie, din folosirea onomatopeii rezultă exprimare onomatopeică sau vers onomatopeic. Ex. Și-adînc din bubuitul frînt Al bulgărilor de pămînt, Vorbea un glas, un cîntec sfînt, (G. COȘBUC, Moartea lui Fulger) Apoi un corn apucă și buciumă în vînt Deodată se aude un tropot de pămînt Un tropot de copite, potop ropotitor. (V. ALECSANDRI, Dan, căpitan de plai)
18. [DETS] ONOMATO- „cuvînt, nume”. ◊ gr. onoma, atos „nume, denumire” > fr. onomato-, germ. id., it. id. > rom. onomato-. □ ~logie (v. -logie1), s. f., totalitate a numelor proprii dintr-o limbă; ~manie (v. -manie), s. f., preocupare obsesivă pentru cuvinte și nume proprii; ~pee (v. -pee), s. f., cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete și zgomote.
19. [DE] ONOMATOPÉE (< fr.; {s} gr. onomatopoia „creare de cuvinte”) s. f. (LINGV.) 1. Cuvânt sau grup de cuvinte care imită sunete din natură, exclamații reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc. 2. Mod de creare a unor cuvinte care sugerează prin imitare fonetică, faptul (obiectul) denumit, în general sunete și zgomote din natură (ex. bubuie, vâjâie, tic-tac etc.). ♦ Cuvânt astfel creat; cuvânt imitativ.
20. [DLR - tomul X] ONOMATOPEE s. f. Cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită sunete din natură. Cuvîntul esențial (larmă) din rimă, evocator, prin sonoritate, ca un adevărat onomatopeu, este anunțat dinainte de răsunătorul „farmă”. ibrăileanu, s. l. 179. Faimosul vers al lui Coșbuc: „Prin vulturi vîntul viu vuia” unește aliterațiunea cu onomatopeea. pușcariu, l. r. i, 94, Cf. 99. Observăm ușor că. cele mai multe onomatopei apar la Creangă, reprezentantul autentic al vorbirii populare. iordan, stil. 96, Cf. graur, i. l. 33. – Pl.: onomatopee și onomatopei. – Și: (rar) onomatopéu s. n. – Din fr. onomatopée.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL