1. [MDA2] ocarnic, ~ă [At: (cca 1618) GCR I, 50/11 / Pl: ~ici, ~ice / E: ocară + -nic] (Înv) 1 a Vrednic de ocară Si: rușinos. 2 smf Defăimător.
2. [Scriban] ocárnic, -ă adj. (d. ocărăsc). Vechĭ. Ocărîtor, defăĭmător. Vrednic de ocară.
3. [DLRLV] OCARNIC adj. și s.m. 1. Adj. (Mold.) Vrednic de ocară, rușinos. Ocarnică faptă, pentru pricină mică au ocărit pe boier mare. N. COSTIN. 2. S.m. (Mold., Trans. SV) Defăimător, bîrfitor. A: Și să va sfărîma pentru necurățîie de suflet ochiul ocarnicului, limba strîmbului. DP, 20v; cf. DP, 11v. C: Să să ferească de amăgitura ocarnicilor ce să cheamă epicurei. N. TEST. (1648). Etimologie: ocară + suf. -nic. Cf. balamut, blojeritor, ciocotniță (2), mo z a v i r.
4. [DLR - tomul X] OCARNIC, -Ă adj., s. m. și f. (Învechit) 1. adj. Vrednic de ocară; rușinos. Ocarnică faptă, pentru pricină mică au ocărit pe boier mare. n. costin, let. ii, 102/7. Netrebnicul izvoditoriu scărbavnicii scrisori purtătoare de ocarnice bărfire se va pedepsi după măsura cutezării sale (a. 1804). uricariul, iii, 60, cf. budai-deleanu, lex. 2. s. m. și f. Defăimător, bîrfitor. La vreamea de-apoi vor veni ocarnicii îmblînd după pohtele sale (ante 1618). gcr i, 50/11. Să să ferească de amăgitura ocarnicilor ce să chiamă epicurei. n. test. (1648), 186v/16. Că dzua domnului Savaoft vine asupra tot ocarnicul și trufașul. dosoftei, ap. hem, 1923. – PI.: ocarnici, -e. – Ocară + suf. -nic.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL