1. [DEX '09] OBIECTIVARE, obiectivări, s. f. Faptul de a (se) obiectiva. – V. obiectiva.
2. [MDA2] obiectivare sf [At: PERPESSICIUS, M. III, 143 / P: o-biec~ / Pl: ~vări / E: obiectiva] 1-2 Considerare a ceva ca fiind obiectiv (1, 3). 3-4 Dobândire de caracter obiectiv (1, 3).
3. [DN] OBIECTIVARE s.f. Acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei. ♦ Categorie filozofică și estetică desemnînd acțiunea de transformare a forțelor, aptitudinilor, gîndirii umane în rezultate cu o existență obiectivă. [< obiectiva].
4. [MDN '00] OBIECTIVARE s. f. faptul de a (se) obiectiva. ◊ acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă. (< obiectiva)
5. [DEX '09] OBIECTIVA, obiectivez, vb. I. Tranz. (Rar) A considera un lucru ca obiectiv (I 1); a transforma în valori cu existență obiectivă. ♦ Refl. A deveni obiectiv (I 1). – Din fr. objectiver.
6. [MDA2] obiectiva [At: ȘĂINEANU / P: o-biec~ / Pzi: ~vez / E: fr objectiver] 1 vt (Rar) A considera ceva ca fiind obiectiv (1). 2 vr A căpăta caracter obiectiv (3).
7. [CADE] *OBIECTIVA (-ivez) vb. tr. A considera un lucru ca obiectiv, ca fiind afară din noi [fr.].
8. [DN] OBIECTIVA vb. I. tr. A considera un lucru ca obiectiv, ca existînd în afară de conștiința omului și independent de ea. ♦ refl. A deveni obiectiv. [Cf. fr. objectiver].
9. [MDN '00] OBIECTIVA vb. I. tr. a transforma ideile, gândirea, aptitudinile în produse cu existență obiectivă, a considera ceva ca obiectiv (I, 1). II. refl. a căpăta caracter obiectiv; a se obiectiviza. (< fr. objectiver)
10. [Șăineanu, ed. VI] obiectivà v. 1. a considera ca obiectiv; 2. a realiza o ideie.
11. [Scriban] *obĭectivéz v. tr. (d. obĭectiv). Rar. Consider ca obiectiv.
12. [DOOM 3] obiectivare (desp. -biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări
13. [DOOM 2] obiectivare (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivării; pl. obiectivări
14. [DOOM 3] obiectiva (a ~) (desp. -biec-) vb., ind. prez. 1 sg. obiectivez, 3 obiectivează; conj. prez. 1 sg. să obiectivez, 3 să obiectiveze
15. [DOOM 2] obiectiva (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiectivează
16. [DE] OBIECTIVÁRE (< obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forțelor, aptitudinilor și gândirii omenești în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activități creatoare de valori, în produse de existență obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relației dialectice subiect-obiect, al acțiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziție cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, își generează conținutul din ideea absolută.
17. [DLR - tomul X] OBIECTIVARE s. f. Faptul de a (se) obiectiva. Talentul d-lui Liviu Rebreanu este prin definiție antiliric, de o mare virtute de obiectivare. PERPESSICIUS, m. III, 143. Caracterul sentimental, liric, incapabil de obiectivare... se poate remarca în descrierea a două personaje. GL. 1958, nr. 7, 2/6. [Întîmplări] care cer prin însăși natura lor o anumită obiectivare. V. ROM. februarie 1960, 112. – Pronunțat : -bi-ec- și -biec-. – v. obiectiva.
18. [DLR - tomul X] OBIECTIVA vb. I. Tranz. (Rar) A considera ceva ca fiind obiectiv (I 1). cf. ȘĂINEANU, CADE, SCRIBAN, D. ♦ Refl. A căpăta caracter obiectiv (I 1). Aceste stări de suflet se încheagă și se obiectivează, și ele, se detașează de el, devin realități obiective. IBRĂILEANU, S. L. 16. – Pronunțat: -bi-ec- și -biec-. – prez. ind.: obiectivez. – Din fr. objectiver.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL