1. [DEX '09] NĂSUT, -Ă, năsuți, -te, adj. (Reg.) 1. Năsos. ♦ Fig. Curios; obraznic. 2. (Despre oi) De culoare neagră cu o pată albă pe bot sau de culoare albă cu o pată neagră pe bot. – Lat. nasutus, -a.
2. [MDA2] năsit, ~ă a vz năsut
3. [MDA2] năsut, ~ă [At: LM / V: ~sit a / Pl: ~uți, ~e / E: ml nasutus, -a] (Reg) 1-2 smf, a (Persoană) care are nasul1 (1) mare și diform. 3-4 smf, a (Fig) (Persoană) care își bagă nasul1 peste tot. 5-6 smf, a (Fig) (Om) curios. 7-8 smf, a (Fig) (Om) obraznic. 9-10 sf, a (Oaie) care are botul mare. 11-12 sf, a (Oaie) de culoare neagră cu o pată albă pe bot sau de culoare albă cu o pată neagră pe bot. 13-14 sm, a (Cal) cu botul alb sau cu o pată albă pe nas Si: breaz. 15 sf (Orn) Babiță (Pelecanus onocrotalus). 16 sf (Orn; îs) ~ă comată Babiță creață (Pelecanus crispus).
4. [CADE] ❍NĂSUT adj. Năsos, cu nasul mare [lat. nasutus].
5. [DEX '98] LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
6. [DLRLC] NĂSUT, -Ă, năsuți, -te, adj. (Regional) 1. Cu nas mare; năsos. 2. Fig. Curios; obraznic, înfigăreț. O femeie năsută, adică una din acelea căreia îi plăcea să-și bage nasul în tot locul. MARIAN, O. I 81.
7. [Șăineanu, ed. VI] năsut a. cu nasul mare, insolent (cf. nas). [Lat. NASUTUS].
8. [DOOM 3] năsut (reg.) adj. m., pl. năsuți; f. năsută, pl. năsute
9. [DOOM 2] năsut (reg.) adj. m., pl. năsuți; f. năsută, pl. năsute
10. [DAR] năsut, năsută, adj. (reg.) 1. cu nasul mare și diform; năsos. 2. (fig.) care-și bagă nasul peste tot; curios, obraznic. 3. (despre oi) de culoare neagră cu o pată albă pe bot sau de culoare albă cu o pată neagră pe bot. 4. (s.f.) pasăre de baltă denumită și babiță.
11. [DLR - tomul X] NĂSUT, -Ă adj., s. f. (Regional) I. adj. (Adesea substantivat) 1. (Persoană) cu nasul1 (1) mare (și diform). v. năsos. cf. lm, marian, o. i, 81, ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fig. (Persoană) care își bagă nasul1 peste tot; curios; obraznic. Ciocănitoarea, dintru început, n-a fost pasere, ca acuma, ci ea a fost o femeie năsută, adică una de acelea căreia îi place să-și bage nasul în tot locul. marian, o. i, 81, cf. șăineanu, d. u. ♦ (Oaie) cu botul mare, lung. marian, o. i, 81. 2. (Oaie) de culoare neagră cu o pată albă pe bot sau de culoare albă cu o pată neagră pe Bot. cf. precup, p. 24, com. marian. Vreo cinci sute De năsute Care pasc vara pe munte. bugnariu, n. 54/523. Și-are oi mai multe, Multe și năsute, Albe și lînoase, Grase și lăptoase. rev. crit. iii, 254. ♦ (Cal) cu botul alb sau cu o pată albă pe nas, pe frunte etc.; breaz. com. din mureșenii bîrgăului-bistrița. II. s. f. (Ornit.) Babiță (Pelecanus onocrotalus). cf. băcescu, păs. 115. ◊ Năsută comată = babită creață (Pelecanus crispus). id. ib. – pl.: năsuți, -te. – Și: (I 1) năsit, -ă adj. MARIAN, O. I, 81. – lat. nasutus, -a.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL