1. [DEX '09] MĂREȚIE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; ansamblu de calități care trezesc admirație și respect; grandoare, splendoare, fast1. 2. (Înv. și reg.) Mândrie, semeție, trufie. – Măreț + suf. -ie.
2. [MDA2] măreție sf [At: EMINESCU, O. IV, 113 / Pl: ~ii / E: măreț + -ie] 1 Ansamblu de calități care trezesc admirație, care impresionează Si: grandoare, splendoare. 2 Atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii Si: semeție, trufie.
3. [DLRLC] MĂREȚIE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare. Sta cu ochii spre stele și se gîndea la măreția veșniciei. SADOVEANU, O. VI 431. Măreția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV 113. 2. (Arhaizant și regional) Mîndrie, fală, semeție, orgoliu, trufie, îngîmfare. Trase de la brîu o năframă de borangic și se șterse cu măreție la nas. SADOVEANU, P. M. 32.
4. [Șăineanu, ed. VI] măreție f. caracterul și starea celor mărețe: tot a apei, a pustiei și a nopții măreție EM.
5. [Scriban] mărețíe f. (d. măreț). Calitatea de a fi măreț: măreția măriĭ înfuriate, măreția domniiĭ unuĭ rege. Rar. Mîndrie, trufie.
6. [DOOM 3] măreție s. f., art. măreția, g.-d. măreții, art. măreției
7. [DOOM 2] măreție s. f., art. măreția, g.-d. măreții, art. măreției
8. [DGS] măreție s.f. I 1 grandoare, monumentalism, monumentalitate, splendoare, <rar> grandios, urieșime, <grec.; înv.> megaloprepie, <fig.> trufie. Orașul este renumit pentru măreția catedralei. 2 grandoare, maiestate, semeție. Orice excursionist este impresionat de măreția piscurilor acestor munți. 3 grandoare, solemnitate. Măreția nopții îmbie la contemplație. 4 fast1, lux, pompă2, somptuozitate, splendoare, <livr.> magnificență, <înv. și reg.> falie, <înv.> ighemonicon, pohfală, saltanat, <fig.> strălucire, <fig.; înv. și pop.> lustru, <fig.; înv.> lucoare. Toți sunt impresionați de măreția de la palatul regal. 5 splendoare, <înv.> pohfală, <fig.> brianță, strălucire. Este un stil baroc plin de măreție și fantezie. 6 glorie, grandoare, mărire, slavă, splendoare, <înv.> mărie1, mărime, vântă2, <fig.> strălucire, <fig.; înv.> lucire, lucoare, străluminare. Acest popor are un trecut plin de măreție. II (înv. și pop.) v. Amor-propriu. Aroganță. Deșertăciune. Fală. Fudulie. Infatuare. Înfumurare. Îngâmfare. Mândrie. Orgoliu. Prezumție. Prezumțiozitate. Semeție. Suficientă. Trufie. Vanitate.
9. [DLR] MĂREȚÍE s. f. 1. Ansamblu de calități care trezesc admirație, care impresionează ; grandoare, splendoare. Aleasa măreție a poporului. JIPESCU, O. 2. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV, 113. E în liniștea aceasta o măreție de eroi de prin cărți. VLAHUȚĂ, R. P. 77, cf. 21, 23. În măreția acelei zile de toamnă. . . se simțea cuprins de un farmec adînc. SĂM. VI, 371, cf. SADOVEANU, O. VI, 261, BENIUC, V. 65. Mesenii înțepeniseră în scaune, covîrșiți de măreția acestui moment. VORNIC, P. 39. Înconjurați de munți întunecați, stăteam copleșiți de măreția țării noastre. V. ROM. aprilie 1 955, 247. Nu mai pridideau alergînd de la o moschee la alta, vrăjiți mereu de măreția lor de piatră nudă. CAMIL PETRESCU, O. III, 104. 2. Atitudine plină de mîndrie, de încredere în calitățile proprii, semeție, trufie. Surîdeau nepăsători, ca o măreție care-i depărta de lumea obicinuită, ridicîndu-i. . . deasupra celorlalți oameni. VORNIC, P. 172. Boțoghină, porunci el cu măreție, fuga la sfat. PREDA, D. 208. - Pl.: măreții. – Măreț + suf. -ie.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL