[DTM] klangfarbenmelodie (cuv. germ. „melodia timbrurilor”), denumire dată de A. Schönberg (Harmonielehre, Viena, 1911), relației ce se stabilește între înâlțimea (2) sunetului și culoarea acestuia. Melodia devine astfel o consecință a incidenței timbrului* cu frecvența*, fiind repartizată în mod logic diferitelor instr. care preiau, ca în ștafetă, sunetele ce descriu conturul melodic. Practic, în creația lui Schönberg, procedeul apare elocvent în majoritatea opus-urilor, dar în mod special în Cinci piese pentru orchestră, op. 16 (1909), unde piesa numită „Culori” este cea mai reprezentativă în acest sens. Ca procedeu componistic neteoretizat, K. se poate întâlni atât în creația clasicilor, a romanticilor și a postromanticilor (îl găsim deseori în lucrările lui Beethoven, Wagner, Mahler, R. Strauss ș.a.) cât și în opus-urile impresioniștilor, neoimpresioniștilor sau, alături de Schönberg, ale celorlalți compozitori expresioniști și serialiști ai sec. 20, unde sunetele melodiei (celulele*, motivele* etc.) sunt repartizate diferitelor instr. ajungându-se câteodată până la o pulverizare totală a conturului melodic, ceea ce, în cele din urmă, a contribuit la apariția punctualismului*.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL