1. [DEX '09] ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.
2. [MDA2] încuviințare sf [At I. NEGRUZZI, S. I. 241 / Pl: ~țări / E: încuviința] 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.
3. [CADE] ÎNCUVIINȚARE sf. Faptul de a încuviința; consimțămînt; aprobare.
4. [DEX '98] ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.
5. [DLRLC] ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.
6. [Scriban] încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.
7. [DEX '09] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.
8. [MDA2] încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ~țez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.
9. [CADE] ÎNCUVIINȚA (-țez) vb. tr. A da voie, a-și da consimțămîntul, a aproba: a încuviințat fetei sale... să se primbe cu el prin grădina de lîngă curte (SB.) [cuviință].
10. [DEX '98] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.
11. [DLRLC] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.
12. [Șăineanu, ed. VI] încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].
13. [Scriban] încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.
14. [DOOM 3] încuviințare (desp. -vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări
15. [DOOM 2] încuviințare (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări
16. [DOOM 3] încuviința (a ~) (desp. -vi-in-) vb., ind. prez. 1 sg. încuviințez, 3 încuviințează; conj. prez. 1 sg. să încuviințez, 3 să încuviințeze
17. [DOOM 2] încuviința (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințează
18. [MDO] încuviința
19. [IVO-III] încuviințez.
20. [Argou] încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL