1. [DEX '09] ÎMPUTERNICIT, -Ă, împuterniciți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) autorizată a săvârși ceva în numele altcuiva; mandatar. – V. împuternici.
2. [MDA2] împuternicit1 sn [At: MDA ms / Pl: (rar) ~uri / E: împuternici] 1 (Rar) Întărire. 2 Împuternicire (3). 3 (Îvp) Opintire. 4 (Îvp) Însănătoșire. 5 (Jur) Mandatare. 6 Împuternicire (8).
3. [MDA2] împuternicit2, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 31 / Pl: ~iți, ~e / E: împuternici] 1 a Întărit. 2 a Însănătoșit. 3-4 smf, a (Jur) (Persoană) care este autorizată să săvârșească ceva în numele altcuiva Si: mandatar, plenipotențiar, reprezentant.
4. [CADE] ÎMPUTERNICIT I. adj. p. ÎMPUTERNICI. II. sm. ⚖️ Persoană autorizată de a săvîrși ceva în numele alteia, mandatar; plenipotențiar.
5. [DEX '98] ÎMPUTERNICIT, -Ă, împuterniciți, -te, s. m. și f. Persoană autorizată a săvârși ceva în numele altcuiva; mandatar. – V. împuternici.
6. [DLRLC] ÎMPUTERNICIT, -Ă, împuterniciți, -te, s. m. și f. Persoană autorizată a săvîrși ceva în numele altcuiva; reprezentant, mandatar.
7. [Șăineanu, ed. VI] împuternicit m. plenipotențiar, mandatar.
8. [Scriban] împuternicít, -ă adj. și s. Care are depline puterĭ, plenipotențiar.
9. [DEX '09] ÎMPUTERNICI, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva. ♦ (Jur.) A da mandat, a autoriza. 2. Tranz. și refl. (Înv. și pop.) A da sau a prinde putere, a(-și) reface forțele, a (se) face mai puternic; a (se) întări. – În + puternic.
10. [MDA2] împuternici [At: BIBLIA (1688) ap. DA / Pzi: ~icesc / E: în- + puternic] 1-2 vtr (Îvp) A (se) întări (1-2). 3 vr (Îvp) A se întrece în forță. 4 vr (Îvp) A se opinti. 5 vr (Îvp) A se însănătoși. 6 vt (Jur) A da cuiva un mandat Si: a autoriza. 7 vt A autoriza pe cineva să facă ceva.
11. [CADE] ÎMPUTERNICI (-icesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) întări, a da (a prinde) putere, a (se) face mai puternic: dafinii creșteau și se împuterniceau ca prin minune (ISP.) ¶ 2 ⚖️ A da cuiva puteri depline, dreptul de a săvîrși ceva, a autoriza.
12. [DLRLC] ÎMPUTERNICI, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva, de a exercita anumite atribuții; (Jur.) a da mandat. L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviință. 2. (Învechit și popular) A da puteri (cuiva), a întări; a reface puterile (cuiva). Dar gîndul că tot chinul îi vine din dragostea cu Maranda îl făcea să-i fie și mai dragă și-l împuternicea mai mult în răbdare. MIRONESCU, S. A. 31. Trebuiră a mai ședea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum. BĂLCESCU, O. II 118. ◊ Refl. Sînt de părere să-i izbim, să nu se împuternicească mai mult pe locul acesta. VISSARION, B. 343.
13. [Șăineanu, ed. VI] împuternicì v. 1. a prinde puteri, a întări; 2. a da puteri depline.
14. [Scriban] împuternicésc v. tr. Autorizez, daŭ puterĭ depline. V. refl. Rar. Mă întăresc, prind putere.
15. [DOOM 3] împuternici (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicesc, 3 sg. împuternicește, imperf. 1 împuterniceam; conj. prez. 1 sg. să împuternicesc, 3 să împuternicească
16. [DOOM 2] împuternici (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicesc, imperf. 3 sg. împuternicea; conj. prez. 3 să împuternicească
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL