1. [DEX '09] IMPUTARE, imputări, s. f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; reproș, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Imputație. – V. imputa.
2. [MDA2] imputare sf [At: COD. VOR. 85/9 / V: (înv) îm~ / Pl: ~tări / E: imputa] 1 (Înv; îf îm~) Socotire. 2 (Reg; pex; îf îm~) Regretare a cheltuielilor făcute pentru pomenirea morților Si: imputație (2). 3 Reproș. 4 Blestem. 5 (Înv) Ceartă. 6 (Jur) Învinovățire. 7 (Fin) Stabilire a obligației de despăgubire ce revine cuiva, pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (7). 8 (Ccr) Sumă care trebuie plătită pentru o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi Si: imputație (8). 9 (Fin; Jur) Compensare a unei sume sau a unei pedepse cu altă sumă sau cu altă pedeapsă Si: imputație (9-10). 10 (Fin; îs) Justa ~ a cheltuielilor Utilizare a creditelor pentru destinația prevăzută în planul inițial.
3. [CADE] * IMPUTARE sf. 1 Faptul de a imputa ¶ 2 Mustrare, învinovățire (pentru o faptă blamabilă).
4. [DLRLC] IMPUTARE, imputări, s. f. 1. Acțiunea de a imputa și rezultatul ei; reproș, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită și mînie. DUMITRIU, B. F. 51. Simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn ușor, de imputare, și-l gonea în casă. BASSARABESCU, V. 9. 2. Învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituției unde activează și pe care este obligat să o acopere.
5. [DN] IMPUTARE s.f. Acțiunea de a (se) imputa și rezultatul ei; imputație. [< imputa].
6. [Șăineanu, ed. VI] imputare f. ceea ce se zice cuiva spre a-i însufla părere-de-rău sau rușine.
7. [DEX '09] IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
8. [MDA2] imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.
9. [MDA2] împota v vz împuta
10. [MDA2] împuta v vz imputa
11. [MDA2] împutare sf vz imputare
12. [CADE] * IMPUTA (-ut) vb. tr. A învinovăți pe cineva, a-l face vinovat de ceva, a-i pune în socoteală o faptă blamabilă [fr.].
13. [DLRLC] IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.
14. [DLRLC] ÎMPUTA vb. I v. imputa.
15. [DN] IMPUTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urîte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. imput, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
16. [DN] ÎMPUTA vb. I. v. imputa.
17. [MDN '00] IMPUTA vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
18. [Șăineanu, ed. VI] imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.
19. [Scriban] *impút și -éz, a -á v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.
20. [Scriban] 1) împút, a -á v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.
21. [Scriban] împutáre f. Vechĭ. Împutăcĭune.
22. [DOOM 3] imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
23. [DOOM 2] imputare s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
24. [DOOM 3] imputa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. imput, 2 sg. impuți, 3 impută; conj. prez. 1 sg. să imput, 3 să impute
25. [DOOM 2] imputa (a ~) vb., ind. prez. 3 impută
26. [IVO-III] imput, -tat prt.
27. [DER] imputa (imputat, imputat), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL