1. [DEX '09] ÎMPĂCĂCIUNE, împăcăciuni, s. f. (Înv.) Împăcare. – Împăca + suf. -ăciune.
2. [MDA2] împăcăciune sf [At: DOSOFTEI, PS. 36 / Pl: ~ni / E: împăca + -(ă)ciune] (Înv) 1-11 Împăcare (1-11).
3. [CADE] ÎMPĂCĂCIUNE sf. Faptul de a se împăca: fără a pierde timp, puse mijlocitori de ~ (ISP.); așa trăeau de la un cîrd de vreme, cu certuri și împăcăciuni (D.-ZAMF.).
4. [DLRLC] ÎMPĂCĂCIUNE, împăcăciuni, s. f. (Învechit și arhaizant) Împăcare. Eu, după legea veche, țin la o împăcăciune. CAMILAR, N. II 296. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni. NEGRUZZI, S. I 21.
5. [Scriban] împăcăcĭúne f. Acțiunea de a saŭ de a te împăca.
6. [DOOM 3] împăcăciune (înv.) s. f., g.-d. art. împăcăciunii; pl. împăcăciuni
7. [DOOM 2] împăcăciune (înv.) s. f., g.-d. art. împăcăciunii; pl. împăcăciuni
8. [DRAM 2021] împăcăciúne, împăcăciuni, s.f. (înv.) Împăcare: „…atunci înpăcăciunea celor două eclesie, cel puțin aici, în Transilvania, era să fie și mai perfectă” (Koman, 1937: 46). – Din împăca + suf. -ăciune (DEX, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL