1. [DEX '09] HEXACORD, hexacorduri, s. n. 1. Liră cu șase coarde la vechii greci. 2. Ansamblu de șase trepte succesive ale unei scări muzicale. – Din fr. hexacorde.
2. [MDA2] hexacord sn [At: ENC. ROM. / Pl: ~uri / E: fr héxacorde] 1 Liră cu șase coarde la vechii greci. 2 Ansamblu de șase trepte succesive ale unei scări muzicale.
3. [DN] HEXACORD s.n. 1. Liră cu șase coarde la vechii greci. 2. Șase trepte ale unei scări muzicale dispuse una după alta. [< fr. hexacorde, cf. gr. hexachordos].
4. [MDN '00] HEXACORD s. n. 1. liră cu șase coarde, la vechii greci. 2. scară muzicală de șase trepte diatonice. (< fr. hexacorde)
5. [DOOM 3] hexacord s. n., pl. hexacorduri
6. [DOOM 2] hexacord s. n., pl. hexacorduri
7. [DTM] hexacord (< lat. hexachordum), scară de șase sunete diatonice* care alcătuiesc o formație intervalică fixă (succesiunea ton*-ton-semiton*-ton-ton), având totdeauna semitonul în centru, scară pe care Guido d’Arezzo și-a bazat sistemul propriu de solmizare (începutul sec. 11), utilizat ca mijloc didactic de predare a cântului. Deoarece pe atunci erau admise și practicate semitonuri numite astăzi mi-fa, si-do și la-si bemol, h. puteau fi numai trei. Sunetele lor purtau aceleași nume (ut...la), deși poziția pe scara înălțimilor (2) nu era aceeași. Denumirea h. natural (do...la) nu-l cuprindea pe si; h. dur (lat. durum) (sol...mi) îl cuprindea pe si becar, iar h. moale (lat. molle) (fa...re) pe si bemol. Numele dat ultimelor două h. proveneau de la grafia literei b*: colțuroasă, dură, în primul caz (b. quadratum sau b quadrum), și rotundă, „moale” (b rotundum sau b molle) în al doilea. Se mai adaugă faptul că intonarea cu si becar a intervalului fa-si crea o impresie de asprime, de duritate („Si contra fa est diabolus in musica”; v. triton), pe când intonarea cu si bemol elimină această duritate. În perspectiva istorică a teoriei* muzicale, h. au fost în ev. med. ceea ce erau în antic. gr. și ceea ce este astăzi octava*. Înainte de Guido se vorbea numai de tetracorduri, iar după el numai de h. Abia după 1700 octava a început a avea importanța actuală. ♦ Căutând un mijloc pentru fixarea în memorie a intonației celor 3 h. cu structura lor fixă, Guido a găsit un imn greg. dedicat Sf. Ioan Botezătorul și atribuit lui Paolo Diacono (anul 770), ale cărui emistihuri începeau fiecare, în ordine, cu succesiunea tipică a intervalelor h.: ton-ton-semiton-ton-ton. Prima silabă a fiecărui emistih (formând succesiunea celor trei ut...la) a fost aplicată sunetelor celor trei h., indiferent de înălțimea reală a sunetelor. Ca urmare, o silabă oarecare, de ex. sol, nu era suficientă pentru determinarea fără echivoc a poziției notei pe scara celor 20 de sunete folosite de Guido (lui sol îi corespundeau trei sunete diferite). De aceea în teoria sa a solfegierii (v. solmizare), Guido a adoptat un sistem de notare și citire a notelor compus dintr-o literă urmată de 1-3 silabe (Ex.: cel mai grav sol se numea Γ (gamma)-ut, cel din octava superioară G-sol-re-ut, iar ultimul g-sol-re-ut). Adoptând h. natural, Guido nu mai avea nevoie de cea de a șaptea notă (si de mai târziu) și, împreună cu celelalte două h., evita tritonul fa-si, „teroarea” teoreticienilor din ev. med. Este greșită ideea că Guido a introdus denumirile silabice pentru a înlocui cu ele literele moștenite din antic. greco-romană (v. notație). Adevăratul scop a fost acela de a ușura fixarea în memorie a sunetelor h. natural, intonând cu precizie imnul citat.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL