1. [DEX '09] HĂCUI, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A tăia în bucăți (mici); a toca mărunt; a sfârteca, a ciopârți. – Din germ. hacken.
2. [MDA2] hăcui vt [At: DOSOFTEI, V. S. 94/2 / Pzi: ~esc / E: ger hacken] 1 A tăia în bucăți mici. 2 A bate rău. 3 A omorî cu cruzime, prin mai multe lovituri de cuțit.
3. [CADE] HĂCUI (-uesc, -uiu). vb. tr. Mold. Bucov. A tăia în bucăți mici, a toca: șezi binișor, că scot satîru și te... hăcuesc (alecs.); în borș se hăcue verdețuri și ceapă (șez.) [germ. hacken].
4. [DEX '96] HĂCUI, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tăia în bucăți (mici); a toca mărunt; a sfârteca, a ciopârți. – Din germ. hacken.
5. [DLRLC] HĂCUI, hăcuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A tăia în bucăți (mici), a toca mărunt; a sfîrteca, a ciopîrți. Hăcuia trupul bouțului în sferturi. MIHALE, O. 509. Ba, dacă nu mă înșel, tot singur hăcuii pe palmă cîteva fire de mărar și le aruncai pe toate în apa care clocotea. HOGAȘ, M. N. 84. De pe cal mi-l trînteam Și gîtul i-l hăcuiam. ȘEZ. v 94. ◊ Intranz. (Rar) Mezinul se bătea ca un nebun; sărea cu calul în dreapta și în stînga și hăcuia în carne. SADOVEANU, O. I 220.
6. [Șăineanu, ed. VI] hăcuì v. a tăia în bucăți, a tăia mărunt. [Nemț. HACKEN].
7. [Scriban] hăcuĭésc v. tr. (pe cale slavă d. germ. hacken, a hăcui, d. hacke, hîrleț, de unde și fr. hache, topor). Est. Toc carnea.
8. [Scriban] 3) toc, a -á v. intr. (d. interj. toc saŭ lat. pop. tõccare, tot onomatopeĭe; it. toccare, pv. tocar, fr. toucher, toquer, sp. pg. tocar. – El toacă, să toace). Bat toaca: popa nu toacă de doŭă orĭ pentr’o babă surdă. Clămpănesc, bat din cĭoc: barza toacă. Clămpănesc, vorbesc mult: ĭa nu maĭ toca la urechea mea, ĭa nu-mĭ toca la cap, toată ziŭa îțĭ toacă gura. V. tr. Vorbesc mult: a toca cîte’n lună și’n soare. Taĭ carnea cu satîru (saŭ cu mașina) în bucățele foarte micĭ ca să fac chiftele (în nord hăcuĭesc): a toca carne, carne tocată. Fig. Iron. Risipesc, mănînc: șĭ-a tocat averea la chefurĭ. Ruinez, scurg de parale: prieteniĭ l-aŭ tocat.
9. [DOOM 3] hăcui (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăcuiesc, 3 sg. hăcuiește, imperf. 1 hăcuiam; conj. prez. 1 sg. să hăcuiesc, 3 să hăcuiască
10. [DOOM 2] hăcui (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăcuiesc; imperf. 3 sg. hăcuia; conj. prez. 3 să hăcuiască
11. [DER] hăcui (-uesc, hăcuit), vb. – A tăia în bucăți, a sfîrteca, a toca. Origine incertă. Pare a fi germ. hacken; trebuie să fi intrat însă în rom. pe o filieră sl., care nu este cunoscută. Sec. XVII, astăzi în Mold. și Bucov.
12. [DLRLV] HĂCUI vb. (Mold.) A rupe; a tăia (în bucăți). Și-i hăcuirâ spinarea cu toiagele. DOSOFTEI, VS. Pre un Stamatesco ce era grec ... cu sabia ... l-au hăcuit bucăți. PSEUDO-COSTIN. Etimologie: germ. hacken. Cf. s p î r c u i (1).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL