1. [DEX '09] GREABĂN, grebene, s. n. Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦ P. anal. Coamă a unui munte. [Pl. și: (m.) grebeni] – Din sl. grebeni „pieptene”.
2. [MDA2] greabăn sn [At: GANE, ap. TDRG / V: greb~, greben / Pl: ~e, (înv) ~beni[1] / E: vsl грєбєнъ] 1 Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. 2 (Pop; îe) A fi numai ~ul pe el A fi foarte slab. 3 (Reg) Cocoașă. 4 (Pan) Coamă a unui munte.
3. [CADE] GREABĂN, GREBĂN sm. 1 🐕 Partea ridicată (la cal, bou, vacă, etc.) din șira spinării, la împreunarea spetelor, în dreptul picioarelor de dinainte; gîrbiță (🖼 2460): se lipise broască de greabănul calului (S.-ALD.) ¶ 2 pl. pr. anal. Coamă, spinare, cocoașă (vorb. de munți): un șir de munți... falnic își înalță grebenii colțuroși (VLAH.); la stînga, grebenii păduroșii Clăbucetului (N.-UR.) [vsl. grebenĭ].
4. [DEX '96] GREABĂN, grebene, s. n. (m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦ P. anal. Coamă a unui munte. [Pl. și: (m.) grebeni] – Din sl. grebeni „pieptene”.
5. [DLRLC] GREABĂN, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la împreunarea spetelor. Pămînt gras, în luncă. Grîul pînă la greabănul calului. STANCU, D. 210. A pus apoi degetul într-un loc pe greabănul gîtului și s-a văzut urma schijei de obuz. BOGZA, Ț. 21. După ce încăleca, Pe grebeni că îl bătea Și din gură așa zicea. PĂSCULESCU, L. P. 254. ◊ Fig. Pînza deasă a apelor cerești era sfîșiată în două de greabănul lung și îngust al muntelui meu de adăpost. HOGAȘ, M. N. 177. De aici încep să se ridice grebenii munților ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Rîmnicului-Sărat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 148. – Variantă: grebăn (La TDRG) s. m.
6. [Scriban] greábăn n., pl. grebene (bg. sîrb. greben, peptene, creastă de cocoș orĭ de munte, umăr de cal, d. vsl. grebenĭ, peptene, darac; ngr. grébanos, loc rîpos. V. gîrb, gîrbiță). 1. Gîrbiță, grumaz, partea cea maĭ înaltă la umeriĭ vitelor. 2. S. m., pl. grebenĭ. Creastă (culme) de munte, de deal: grebeniĭ Parînguluĭ (Vlah. Rom. Pit. 104). – Formele grebăn și greben îmĭ par false. Cp. cu leagăn.
7. [MDA2] crebăn sn vz greabăn
8. [MDA2] grebăn sn vz greabăn
9. [MDA2] greben sm vz greabăn
10. [CADE] GREBĂN 👉 GREABĂN.
11. [DLRLC] GREBĂN s. m. v. greabăn.
12. [Șăineanu, ed. VI] grebăn n. 1. (la vitele domestice) partea ridicată peste spinare în dreptul umerilor; 2. fig. spate: o umbră întinsă de grebenii munților. [Serb. GREBEN].
13. [DOOM 3] greabăn s. n., pl. grebene
14. [DOOM 2] !greabăn s. n., pl. grebene
15. [MDO] greabăn, pl. grebene
16. [IVO-III] greabăn, grebeni.
17. [DER] greabăn (grebene), s. n. – Regiune a corpului la cai și la animalele mari situată între gît și spinare. – Var. grebăn, greben. Sl. grebenĭ „căpută” (Cihac, II, 128; Conev 75), cf. bg., sb., rus. grebenĭ „căpută”, sb., slov. greben „cruce”. – Der. grebănos, adj. (încovoiat); sgrebeni (var. sgrebenți), s. m. pl. (scame, reziduuri de la dărăcit), cuvînt folosit în Olt. și Banat, cu sensul etimologic din sl.; (în)grebănoși, vb. (a îndoi spinarea). Este dublet al lui hrebăn, s. n. (Bucov., greabăn la cai; darac), din rut. chrebin; der. hrebincă, s. f. (Maram., darac), din rut. hrebinka (Candrea).
18. [DRAM 2015] greben, grebeni, (zgreben), s.m. – (reg.) Pieptene. ♦ (top.) Grebeni, masiv situat între văile Novățu și Novicioru, la est de Vaser, parte componentă a culmei Pietrosu-Bardău (Munții Maramureșului); vf. Grebeni (1.590 m). – Din srb. greben „pieptene, creastă de cocoș sau de munte” < vsl. grebenǐ „pieptene, darac” (Scriban).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL