1. [DEX '09] GAVOTĂ, gavote, s. f. Vechi dans francez în doi timpi, cu mișcare moderată; melodie după care se execută acest dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală care folosește ca model această melodie. – Din fr. gavotte.
2. [MDA2] gavotă sf [At: DICȚ. / S și: (după fr) gavottă / Pl: ~te / E: fr gavotte] 1 Vechi dans în doi timpi, cu mișcare moderată. 2 Melodie după care se dansează gavota (1). 3 Parte dintr-o suită instrumentală care folosește ca model gavota (2).
3. [DLRLC] GAVOTĂ, gavote, s. f. Numele unui dans vechi, cu o mișcare moderată în doi timpi; arie după care se dansează acest dans.
4. [DN] GAVOTĂ s.f. Vechi dans de origine provensală, cu mișcări ușoare în doi timpi; melodia acestui dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală, precedînd sarabanda. [< fr. gavotte, cf. it. gavotta, germ. Gavotte].
5. [MDN '00] GAVOTĂ s. f. vechi dans francez, de origine populară, cu mișcare moderată, asemănător cu gagliarda; melodia corespunzătoare, care într-o suită instrumentală precedă sarabanda. (< fr. gavotte)
6. [Scriban] *gavótă f., pl. e (fr. gavotte, d. pv. gavoto, porecla muntenilor din Alpĭ, rudă cu sp. gavacho, termin de dispreț p. munteniĭ din Pirineĭ, și fr. sec. 17 gavache, laș). Un fel de dans în doŭă timpurĭ. Melodia după care se dansează.
7. [DOOM 3] gavotă s. f., g.-d. art. gavotei; pl. gavote
8. [DOOM 2] gavotă s. f., g.-d. art. gavotei; pl. gavote
9. [DTM] gavotă (< fr. gavotte, din gavot „locuitor din ținutul Gap Dauphiné, Franța”), dans* în mișcare moderată, măsura 2/2 și formă binară (cu repetarea fiecărei secțiuni). Frazele* încep cu o anacruză* caracteristică de două pătrimi* și se încheie, de regulă, la mijlocul măsurii printr-o doime*. În ce privește coregrafia, se aseamănă cu branle* și gagliarda*. Originară din folc. fr., g. pătrunde la curte către sfârșitul sec. 16 și cunoaște o mare vogă în cel următor. Lully o introduce în operă*, exemplu său fiind urmat, printre alții, de Rameau, Händel, Gluck, Grétry, și, mai recent, Puccini (Tosca). În muzica instr. e introdusă, probabil, de N.-A. Le Bègue (c. 1631-1702). Apare în culegerile de dansuri pentru clavecin, în concertele grossi* și sonate*, dar mai ales în suite*, fără a face totuși parte din dansurile obligatorii ale acestui gen. Se întâlnește sub formă de rondo* (gavotte en rondeau) sau ca g. cu variațiuni (Rameau, Suita a IV-a pentru clavecin), dar cel mai adesea e urmată de o a doua g. (care poate împrumuta caracterul musettei*). Dintre autorii de g. instr. îi cităm pe D’Anglebert, Louis și François Couperin, Rameau, Corelli, Vivaldi, Padre Martini, Purcell, Händel, Pachelbel, J.F.K. Fischer, J.S. Bach; între contemporanii care au cultivat g. se numără: Prokofiev, Auric.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL