1. [DEX '09] FONF, FOANFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; care vorbește cu dificultate; fonfăit, fârnâit2, fornăit2. – Formație onomatopeică.
2. [MDA2] fomf, foamfă a, smf vz fonf
3. [MDA2] fonf, foanfă [At: EMINESCU P. 247 / V: fomf / Pl: ~i. foanfe / E: fo] (Pfm) 1-2 smf, a (Persoană) care pronunță nazal Si: fonfăit2 (2-3), fârnâit2 (1-2). fornăit2 (1-2) 3 s (Înv; prt; d. pronunție; îe) À la ~é Cu aere pretențioase de distincție (imitând pronunția franțuzească). 4-5 smf, a (Persoană) care pronunță cu dificultate. 6 smf Neghiob.
4. [CADE] FOMF ... FONF ...
5. [CADE] FONF, FOANFĂ adj. și sm. f. 1 Care vorbește pe nas ¶ 2 Prostuț(ă).
6. [DLRLC] FONF, FOANFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbește pe nas, care pronunță nazal; fonfăit, fîrnîit. Prea mult nu se înțelegea ce spune, că era fonf de-a binelea. CAMIL PETRESCU, O. I 231.
7. [Șăineanu, ed. VI] fomf a. care vorbește cu anevoie din cauza lipsei de dinți; fomfii și flecarii EM. [Onomatopee].
8. [Scriban] fonf, foánfă adj. (imit., ca și fofolog). Care nu poate vorbi (fiind-că ĭ-aŭ căzut dințiĭ orĭ din altă cauză), prost, idiot.
9. [DOOM 3] fonf adj. m., pl. fonfi; f. foanfă, pl. foanfe
10. [DOOM 2] fonf adj. m., pl. fonfi; f. foanfă, pl. foanfe
11. [MDO] fonf
12. [IVO-III] fonf, foanfă.
13. [Argou] fonfi s. invar. (în limbajul copiilor mici) fese.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL