1. [DEX '09] EPIFONEM, epifoneme, s. n. Exclamație sentențioasă prin care se termină un discurs, o povestire. – Din fr. épiphonème.
2. [MDA2] epifonem sn [At: CANTEMIR, IST. 82 / V: (înv) ~ă sf / S și: epipho~ / Pl: ~e / E: fr epiphonème] Exclamație sentențioasă, prin care se termină sau se rezumă un discurs, o povestire.
3. [DN] EPIFONEM s.n. Exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. [< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi].
4. [MDN '00] EPIFONEM s. n. exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. (< fr. épiphonème)
5. [MDA2] epifonemă sf vz epifonem
6. [MDA2] epiphonemă sf vz epifonem
7. [Scriban] *epifonémă f., pl. e (vgr. epi-phónema, d. phoné, voce. V. fonetic). Ret. Exclamațiune sentențioasă pin care termini un discurs. V. retorică.
8. [DOOM 3] epifonem s. n., pl. epifoneme
9. [DOOM 2] epifonem s. n., pl. epifoneme
10. [DTL] EPIFONEM s. n. (< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi): enunț adăugat pentru explicarea enunțului anterior, ca în exemplul „Eu nu cred în spusele lui, iată părerea mea.”
11. [DFS] epifonem (gr. epi „în plus” și phonema „voce”, „vorbire”) figură de insistență prin adaus, constând în adăugarea, la finele unui enunț sau unități compoziționale, a unei „exclamații sentențioase”, constituind o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte (I): Ultimul vers din sonetul Veneția de Eminescu e un model de e.: „San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” E. este un enunț reflexiv, ca și maxima, care exprimă însă o generalizare a experienței de viață, pe când el exprimă o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Așadar, dacă maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, e. este o reflecție care-și trage înțelesul (și efectul!) numai dintr-un context. • Definiția pe care o dă Demetrios (p. 91) e., când spune că ar fi „o expresie care adaugă o podoabă”, poate fi justă, dar e lipsită de precizie.
12. [MDTL] EPIFONEMĂ (< fr. épiphonème; cf. gr. epi cu privire la și phonema, glas, voce) Figură de stil, exclamație sentențioasă, ce încheie un discurs, o judecată, o narațiune. Exemplu: Massillon, în Sur lhumanité des grands (Asupra umanității celor mari), argumentând că la protecția celor mari au dreptul și cei nenorociți, încheie astfel cuvîntarea sa: „Într-un cuvînt, cei mari și prinții nu sînt, pentru a spune astfel, decît oameni din popor...” Adeseori, epifonema închide în ea, într-o singură, propoziție sau frază, un șir de adevăruri dezvoltate anterior. Ex. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate, „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” (M. EMINESCU, sonetul Veneția) Cu tot caracterul ei sentențios, epifonema se deosebește totuși de sentință; sentința poate fi folosită izolat, epifonerna numai la sfîrșitul unui context.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL