1. [DEX '09] EPENTEZĂ, epenteze, s. f. Fenomen fonetic constând din apariția în interiorul unui cuvânt a unui sunet nou. – Din fr. épenthèse, lat. epenthesis.
2. [MDA2] epenteză sf [At: PONTBRIANT, D. / S și: (înv) ~the~, ~esă / Pl: ~ze / E: fr épenthèse] Fenomen fonetic constând în apariția în interiorul unui cuvânt a unui sunet nou (mai rar, a unei silabe) între două sunete greu de pronunțat.
3. [CADE] * EPENTEZĂ (pl. -ze) sf. 📖 Adăugarea unei litere sau unei silabe în interiorul unui cuvînt: formele tărăgăna, hirean, salatră au rezultat prin ~ din trăgăna, hrean, salată [fr.].
4. [CADE] *EPENTEZĂ (pl. -ze) sf. 📖 Adăugarea unei litere sau unei silabe în interiorul unui cuvînt: formele tărăgăna, hirean, salatră au rezultat prin ~ din trăgăna, hrean, salată [fr.].
5. [DLRLC] EPENTEZĂ, epenteze, s. f. Fenomen fonetic constînd în apariția, în interiorul unui cuvînt, a unui sunet nou. Consoana «b» din cuvîntul «dambla» s-a dezvoltat prin epenteză.
6. [DN] EPENTEZĂ s.f. Introducere a unei consoane între două sunete greu de pronunțat. [Cf. fr. épenthèse, gr. epenthesis].
7. [MDN '00] EPENTEZĂ s. f. apariție a unui sunet nou (consoană) în interiorul unui cuvânt între două sunete greu de pronunțat. (< fr. épenthèse, lat., gr. epenthesis)
8. [Șăineanu, ed. VI] epenteză f. inserțiunea unei litere sau silabe în mijlocul unei vorbe.
9. [Scriban] *epentéză f., pl. e (vgr. ep-én-thesis. V. teză). Gram. Intercalarea unuĭ sunet orĭ uneĭ silabe în mijlocu unuĭ cuvînt, precum: șindrilă, strafidă îld. șindilă, stafidă.
10. [DLRM] EPENTEZA, epenteze, s. f. Fenomen fonetic constînd în apariția, în interiorul unui cuvînt, a unui sunet nou. – Fr. épenthèse (lat. lit. epenthesis).
11. [DOOM 3] epenteză s. f., g.-d. art. epentezei; pl. epenteze
12. [DOOM 2] epenteză s. f., g.-d. art. epentezei; pl. epenteze
13. [DTL] EPENTEZĂ s. f. (cf. fr. épenthèse, gr. epenthesis „adaos înăuntru”, „intercalare” < epi „pe” + en „în” + thesis „așezare”): modificare fonetică condiționată care constă în apariția unui sunet nou (epentetic sau eufonic), de obicei consoană, între două consoane greu de pronunțat, în interiorul unui cuvânt. Astfel, de la etimonul v. sl. mlatiti s-a ajuns, prin e. lui b, la rom. regional îmblăti „treiera”; de la etimonul tc. damla, prin e. lui b, la rom. dambla; de la etimonul fr. casserole, prin e. lui t, la rom. castron; de asemenea, regional, adjectivul slab este pronunțat cu e. lui c – sclab. Formele originare câne, mâne și pâne, obținute direct din etimoanele latine și în circulație regională și azi, au primit ulterior un i epentetic care a permis apariția diftongului îi și a formelor literare ale acestor termeni: câine, mâine și pâine. Prin această modificare fonetică corpul cuvântului se mărește.
14. [DFS] epenteză (gr. epenthesis „adaus înlăuntru”), figură realizată prin adăugarea unui sunet neetimologic în mijlocul cuvântului din nevoia unei mai bune reliefări a structurii sale silabice (orientată fie prin analogie, fie prin contaminare) (I): rom.: „cerșit”, „codobaltură”, „fitecine”; fr.; „nombre” (lat. numerus), „chambre” (lat. camera), „cendre” (lat. cinerem).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL