1. [DEX '09] DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).
2. [MDA2] dizgrația [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iez / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.
3. [DLRLC] DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.
4. [DN] DIZGRAȚIA vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].
5. [MDN '00] DIZGRAȚIA vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)
6. [DEX '09] DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.
7. [MDA2] desgrația v vz dizgrația
8. [MDA2] desgrație sf vz dizgrație
9. [MDA2] dezgrația v vz dizgrația
10. [MDA2] dezgrație sf vz dizgrație
11. [MDA2] disgracie sf vz dizgrație
12. [MDA2] disgrația v vz dizgrația
13. [MDA2] dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgracie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.
14. [CADE] * DISGRAȚIA, DIZGRAȚIA (-țiez) vb. tr. A înceta de a favoriza pe cineva, a scoate din grație; a oropsi, a urgisi.
15. [CADE] * DISGRAȚIAT adj. p. DISGRAȚIA. 1 Căzut în disgratie, lipsit de favorurile, de hatîrul, de bunele grații ale unei persoane influente ¶ 2 Oropsit de soartă, urgisit ¶ 3 ~ (de natură) Pocit, diform.
16. [DLRLC] DEZGRAȚIE s. f. v. dizgrație.
17. [DLRLC] DIZGRAȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgrație (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.
18. [DN] DEZGRAȚIA vb. I. v. dizgrația.
19. [DN] DEZGRAȚIE s.f. v. dizgrație.
20. [DN] DIZGRAȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].
21. [MDN '00] DIZGRAȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)
22. [Șăineanu, ed. VI] disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.
23. [Șăineanu, ed. VI] disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.
24. [Scriban] * dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.
25. [Scriban] * dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).
26. [DOOM 3] dizgrația (a ~) (desp. -ți-a) vb., ind. prez. 1 sg. dizgrațiez (desp. -ți-ez), 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem; conj. prez. 1 sg. să dizgrațiez, 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (desp. -ți-ind)
27. [DOOM 2] dizgrația (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem (-ți-em); conj. prez. 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (-ți-ind)
28. [MDO] dizgrația (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem, ger. dizgrațiind)
29. [DOOM 3] dizgrație (desp. -ți-e) s. f., art. dizgrația (desp. -ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (desp. -ți-i-)
30. [DOOM 2] dizgrație (-ți-e) s. f., art. dizgrația (-ți-a), g.-d. art. dizgrației; pl. dizgrații, art. dizgrațiile (-ți-i-)
31. [IVO-III] disgrație.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL