1. [MDA2] divina v vz devina
2. [DEX '09] DIVIN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Provenit de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat. divinus.
3. [MDA2] devina vt [At: HELIADE, D. J. 35/22 / V: (îvr) div~ / Pzi: devin și ~nez / E: fr deviner, divina < lat divino, -are] (Frî) 1 A ghici. 2 A înțelege.
4. [MDA2] divin, ~ă [At: SĂULESCU, HR. I, 244/19 / Pl: ~i, ~e / E: fr divin, it divino, lat divinus] 1-2 a Care emană de la divinitate (1-2). 3-4 a Care aparține divinității (1-2). 5-6 a Care este asemenea divinității (1-2). 7-8 a Privitor la divinitate (1-2). 9-10 a Care reprezintă divinitatea (1-2). 11 a (Bis; d. servicii, slujbe etc.) Care se face în cinstea divinității (2) Si: bisericesc, religios. 12 a (Fig) Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale Si: minunat. 13 a (Fig) Care atinge perfecțiunea. 14 a (Fig) Sfânt. 15 smp (Îvr; îs) Arta ~ilor Divinație (1).
5. [CADE] * DIVIN adj. 1 Ce vine de la Dumnezcu, dumnezeesc, ceresc; ~a Providență, Pronia cerească; voința ~ă, voiența lui Dumnezeu ¶ 2 Ce se face pentru Dumnezeu: slujba ~ă ¶ 3 Ⓕ Minunat, încîntător, înzestrat cu însușiri mai presus decît ale tuturor de felul său: ai avut noroc să găsești o femeie ~ă (VLAH.) [fr.].
6. [DEX '98] DIVIN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat. divinus.
7. [DLRLC] DEVINA, devinez, vb. I. Tranz. (Franțuzism învechit) A ghici. D-acolo [provine] adînca acea aspirare Spre bunuri ascunse ce noi devinăm. ALEXANDRESCU, M. 84.
8. [DLRLC] DIVIN, -Ă, divini, -e, adj. 1. (În concepția mistică) Considerat că ar proveni de la dumnezeu sau de la zei; în felul lui dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni, în slujba sau pentru preamărirea lui dumnezeu; bisericesc, religios. Serviciu divin. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri superioare; minunat, admirabil, încîntător. Critica... nu trebuie să strivească, între tîmplele strîmte ale logicii după care se conduce proza, divinul zbor al poeziei. MACEDONSKI, O. IV 83. Părea că geniul divinului... Shakespeare respirase asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. EMINESCU, N. 47. Fă dar numele-ți să treacă Între numele divine, Celor ce au fost ai lumei Nobili făcători de bine. ALEXANDRESCU, M. 166.
9. [DLRM] DEVINA, devinez, vb. I. Tranz. (Franțuzism înv.) A ghici. – Fr. deviner.
10. [DN] DEVINA vb. I. tr. (Franțuzism) A prezice, a ghici. [< fr. deviner].
11. [DN] DIVIN, -Ă adj. 1. Dumnezeiesc; de zeu, de la zei. ♦ Făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (Fig.) Minunat, splendid, încîntător. [Cf. lat. divinus, fr. divin, it. divino].
12. [MDN '00] DIVIN, -Ă adj. 1. dumnezeiesc; de la zei. ◊ făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (fig.) minunat, splendid, încântător. (< fr. divin, lat. divinus)
13. [Șăineanu, ed. VI] divin a. 1. ce vine dela D-zeu: putere divină; 2. relativ la D-zeu: serviciu divin; 3. pus în rândul zeilor: divinul August; 4. fig. mai presus de natură, excelent, perfect în felul său: o carte divină.
14. [Scriban] * divín, -ă adj. (lat. divinus = divus, div, divin, d. deus, zeŭ). Dumnezeĭesc, zeĭesc: bunătate divină. Care se datorește luĭ Dumnezeŭ, unuĭ zeŭ: cult divin. Fig. Excelent, perfect. Adv. În mod divin, ca Dumnezeŭ: a cînta divin.
15. [Scriban] * divinéz v. tr. (lat. divino, -áre). Rar. Gîcesc.
16. [DOOM 3] divin adj. m., pl. divini; f. divină, pl. divine
17. [DOOM 2] divin adj. m., pl. divini; f. divină, pl. divine
18. [DE] DIVINA NATURA DEDIT AGROS, ARS HUMANA AEDIFICAVIT URBES (lat.) divina natură a dăruit ogoarele, măiestria omului a clădit orașele – M. Terentius Varro, „Res rusticae”, III, 1.
19. [DE] MENS DIVINIOR (lat.) spirit divin (inspirație divină) – Horațiu, „Satirae”, I, 4, 43. Inspirația este o condiție indispensabilă creației poetice.
20. [CECC] Illa tanquam cycnea fuit divini hominis vox (lat. „Glasul divinului om a fost oarecum ca glasul de lebădă”) – Cicero, în De oratore (III, 2, 6), vorbește astfel despre oratorul roman Licinius Crassus care a murit după ținerea unui discurs. Vezi expresia: Cîntecul lebedei. LIT.
21. [CECC] Mens divinior (lat. „Minte divină”) – în sensul de „har divin”, „foc sacru”, de inspirație. Horațiu, în Satira a IV-a din cartea întîi, versul 43 ș.u., susține că poezia e una și versificația e alta; nu oricine versifică se poate intitula și poet. Mai clar: nu-l poți considera poet nici pe acel care scrie apropiat de vorbirea obștească, nici pe acel care știe doar să închidă un vers în măsură. Nu-i de ajuns – spune Horațiu – din cuvinte comune închegat să ai versul. Fondul și forma trebuie să aibă suflu avîntat, putere și un anume ritm de vorbire. Poet este acela care vădește în vers o minte divină (mens divinior) și gură care să sune sublim (os magna sonaturum). Deci, în două cuvinte: har și dar. E o aluzie la vechea teorie estetică platoniciană după care poeții creează într-un delir sacru. Prin glasul poeților vorbesc zeii. LIT.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL