1. [MDA2] dezinență sf vz desidență
2. [DN] DEZINENȚĂ s.f. v. desinență.
3. [Șăineanu, ed. VI] dezinență f. terminațiunea vorbelor.
4. [Scriban] * dezinénță V. desinență.
5. [DEX '09] DESINENȚĂ, desinențe, s. f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. désinence.
6. [MDA2] desinență sf [At: I. GOLESCU, C. / V: dezi~, (înv) ~ția[1], ~nință / Pl: ~țe / E: fr désinence, lat desinentia] (Grm) 1 Element morfologic care se adaugă după tema sau rădăcina unui cuvânt pentru a arăta numărul și cazul la substantive, genul, numărul și cazul la adjective, persoana (și numărul) la verbe. 2 (Pex) Terminație a unui cuvânt.
7. [MDA2] desinință sf vz desinență
8. [CADE] * DESINENȚĂ, DEZ- (pl. -țe) sf. 📖 Terminațiune [fr.].
9. [DLRLC] DESINENȚĂ, desinențe, s. f. (Gram.) Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui verb pentru a arăta persoanele, și la tema unui substantiv sau adjectiv pentru a arăta cazurile. Folosindu-se prepozițiile în locul desinențelor cazuale, rolul prepozițiilor și numărul lor crește. GRAUR, F. L. 181.
10. [DN] DESINENȚĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvînt pentru a arăta persoanele (la verbe) și cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinență s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].
11. [MDN '00] DESINENȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)
12. [Scriban] *desinénță f., pl. e (lat. desinentia). Gram. Terminațiune. – Și dez- (după fr. désinence).
13. [DOOM 3] desinență s. f., g.-d. art. desinenței; pl. desinențe
14. [DOOM 2] desinență s. f., g.-d. art. desinenței; pl. desinențe
15. [MDO] desinență
16. [IVO-III] desinență, -țe.
17. [DTL] DESINENȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce -ă din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL