1. [DEX '09] DEFĂIMA, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.
2. [MDA2] defăima vt [At: COD. VOR. 109/20 / V: ~fai~, ~faiuma, ~fama, ~ăma, desf~, difaima / Pzi: ~faim, ~mez și (înv) ~ăim / E: it diffamare, lat *diffamiare] (C.i. oameni) 1 vt (Înv) A îndepărta cu dispreț și cu dojană. 2 vt (Înv) A subaprecia. 3 vt (Înv) A desconsidera. 4 vt (Înv) A înjosi. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Înv) A detesta. 7 vt A vorbi de rău Si: a bârfi, a ponegri. 8 vt A blama. 9 vt A calomia. 10 vt A huli. 11-12 vtr A (se) compromite. 13 vr A decădea. 14 vt (Înv) A profana. 15 vt (Înv) A critica vehement. 16 vt (Înv) A condamna. 17 vt (Înv) A stigmatiza. 18 vt (Îvr) A anula un act. 19 vr (Reg; îf desf~) A se preface.
3. [CADE] DEFĂIMA (-faim) vb. tr. A vorbi de rău, a necinsti, a vătama cinstea, reputația cuiva: pe mai marele tău... nu-l ~ către alții (PANN) [lat. * dĭffamiare].
4. [DEX '98] DEFĂIMA, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defaim] – Din lat. *diffamiare.
5. [DLRLC] DEFĂIMA, defaim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.
6. [Șăineanu, ed. VI] defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
7. [MDA2] defaima vt vz defăima
8. [MDA2] defaiuma vt vz defăima
9. [MDA2] defama vt vz defăima
10. [MDA2] defăma vt vz defăima
11. [MDA2] desfăima vt vz defăima
12. [MDA2] difăima v vz defăima
13. [Scriban] *defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.
14. [Scriban] desfáĭm V. defaĭm.
15. [DOOM 3] defăima (a ~) (desp. -făi-) vb., ind. prez. 1 sg. defăimez, 3 defăimează; conj. prez. 1 sg. să defăimez, 3 să defăimeze
16. [DOOM 2] defăima (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimează
17. [MDO] defăima (ind. prez. 3 sg. și pl. defăimă)
18. [IVO-III] defaim, -făimător adj. v.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL