1. [MDA2] deșălat2, ~ă a vz deșelat2
2. [DLRLC] DEȘĂLAT, -Ă adj. v. deșelat2.
3. [DEX '09] DEȘELA1, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext, a unui om cu poveri ori eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Pref. de- + șale.
4. [DEX '09] DEȘELAT2, -Ă, deșelați, -te, adj. (Despre animale, p. ext., despre oameni) Care are spinarea îndoită, vătămată, frântă de poveri, de eforturi prea mari sau de lovituri; spetit; p. ext., foarte obosit. – V. deșela1.
5. [MDA2] deșăla1 v vz deșela1
6. [MDA2] deșela1 vt [At: PSALT. HUR. 47v/25 / V: (îrg) dăș~, (reg) deșăla1, dșăla, dișala, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pzi: deșel / E: de(s)- + șale] (Pop) 1 vt (C.i. spinarea unui animal sau, pex, a unui om) A frânge de poveri ori de eforturi prea mari ori de lovituri puternice Si: a îndoi. 2-3 vtr (Pex) A (se) istovi din cauza eforturilor depuse. 4 vt (C.i. animale și oameni) A bate crunt.
7. [MDA2] deșela2 v [At: PSALT. HUR. ap. DLR ms / V: (reg) ~șăla2 / Pzi: deșel și ~lez / E: ctm deșeua + șale] A deșeua.
8. [MDA2] deșelat4, ~ă a [At: ZILOT, ap. HEM / V: (reg) ~șăl~ / Pl: ~ați, ~e / E: deșela2] Deșeuat.
9. [MDA2] deșelat2, ~ă a [At: LB / V: (reg) deșălat2, dișalat, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pl: ~ați, ~e / E: deșela1] (Pop) 1 (D. animale, pex, d. oameni) Care are spinarea îndoită de poveri ori de lovituri puternice. 2 (Pex) Cocoșat. 3 (Pex) Foarte obosit. 4 (D. oameni, pex, d. animale) Care se leagănă când merge din cauza unei afecțiuni a coloanei.
10. [MDA2] dișăla v vz deșăla
11. [MDA2] dișela v vz deșela
12. [CADE] ❍ DEȘĂLA 👉 DEȘELA.
13. [CADE] DEȘELA (-șel), DEȘĂLA (-șăl) I. vb. tr. 1 A lua șeaua de pe cal ¶ 2 A speti, a frînge șelele, mijlocul ¶ 3 Ⓕ A snopi în bătaie: Țiganul apucă un par și deșelă vaca (SB.). II. vb. refl. A se speti, a-și frînge șalele [des- + șale].
14. [CADE] DEȘELAT, DEȘĂLAT I. adj. 1 p. DEȘELA ¶ 2 Spetit, cu șalele frînte, cu mijlocul rupt. II. PE DEȘELATE loc. adv. Fără șeauă: încalecă pe deșelate o umbră de cal (VLAH.).
15. [DEX '98] DEȘELA1, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Des1- + șale.
16. [DLRLC] DEȘĂLA vb. I v. deșela2.
17. [DLRLC] DEȘELA2, deșel, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. ext. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par și deșală vaca. SBIERA, P. 292. (În forma regională deșăla) Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deșăli? REBREANU, R. II 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deșăla nu alta, atît de grea era. SBIERA, P. 178. ◊ Refl. În spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deșelăm? ALECSANDRI, T. I 441. – Variantă: (regional) deșăla vb.I.
18. [DLRLC] DEȘELAT2, -Ă, deșelați, -te, adj. (Despre animale, p. ext. despre oameni) Care are spinarea lovită, deformată, ruptă de poveri sau de lovituri; spetit. Cal deșelat. ◊ Fig. În două colțuri, pe două paturi vechi, deșelate, se vedeau de sub țoalele aspre de lînă, marginile cearceafurilor groase, sure, de cînepă. V. ROM. iulie 1953, 100. Vîrful gălbiu și ascuțit al musteților sale resfirate pe buze se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deșelat. HOGAȘ, M. N. 32. ♦ (Substantivat) Om fără vlagă, slăbănog, neputincios. Mai voinic și mai legat, Nu ca tine-un deșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. – Variantă: (regional) deșălat, -ă adj.
19. [Șăineanu, ed. VI] deșelà v. 1. a scoate șeaua; 2. a frânge șalele, mijlocul: l’a bătut de l’a deșelat.
20. [Șăineanu, ed. VI] deșelat a. cu șalele frânte sau încovoiate în partea de jos din lovire: bou deșelat. ║ adv. pe deșelate, fără șea: un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel ISP.
21. [Scriban] deșél, a -á v. tr. (d. șa, șea, pl. șele. – Deșel, deșelĭ, deșală [din deșeală]; să deșele. V. înșel). Iaŭ șaŭa de pe cal: a deșela calu. Vătam șalele, deformez mijlocu caluluĭ: l-a bătut pînă l-a deșelat. V. refl. Îmĭ deformez mijlocu, mă spetesc: m’am deșelat cărînd apă. Vechĭ. Încovoĭ. V. dăhulez.
22. [Scriban] deșelát, -ă adj. Fără șa: cal deșelat (se zice și neînșeŭat). Cu șelele rupte, cu mijlocu frînt: om deșelat. A călări pe deșelate, a călări fără șa.
23. [DOOM 3] !deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală/deșeală; conj. prez. 1 sg. să deșel, 3 să deșele; imper. 2 sg. afirm. deșală/deșeală
24. [DOOM 2] deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală; conj. prez. 3 să deșele; ger. deșelând; part. deșelat
25. [MDO] deșela (ind. prez. 1 sg. deșel, 3 sg. și pl. deșală)
26. [IVO-III] deșelat.
27. [DRAM 2021] deșălát, -ă, deșălați, -te, adj. Strâmb, încovoiat, cu spinarea îndoită: „C-avem capră deșălată / Și vrem una-adevărată” (Bilțiu, David, 2007: 225). – Din deșăla.
28. [DRAM 2015] deșălat, -ă, deșălați, -te, adj. – Strâmb, încovoiat, cu spinarea îndoită. – Din deșăla.
29. [DRAM 2015] deșăla, deșăl, vb. tranz., refl. – (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia. – Var. a lui deșela (< des + șale) (DEX, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL