1. [Șăineanu, ed. VI] Delavrancea m. V. Ștefănescu (Barbu).
2. [Șăineanu, ed. VI] Ștefănescu (Barbu) m, zis Dela Vrancea; prozator exuberant și pitoresc: Nuvele și Teatru (1838-1918).
3. [DE] DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ștefănescu) (1858-1918, n. București), scriitor, avocat și om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinație spre fantasticul popular și istorie, a cultivat nuvele idilică („Sultănica”), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul” și „Bunica”), basmul nuvelistic. Atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul”, „Paraziții”). Capodoperele sale – „Hagi Tudose” și „Domnul Vucea” – realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalității uriașe a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” proiectează luptele pentru succesiune, precum și neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil și publicist pasionat, a susținut rezolvarea problemei țărănești, înfăptuirea unității naționale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 și 1906). Contribuții în folcloristică și critica plastică. 2. Cella D. (1887-1991, n. București), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din București. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viață”), proze („Vraja”). 3. Henrieta D. – Gibory, (1894-1987, n. București), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcționalistă a tradiției naționale, construind locuințe în București, Eforie Nord, Balcic ș.a. și clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colțea, Consulatul Franței, Catedrala din Oltenița).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL