1. [DEX '09] CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene pe cap la unele păsări. – Lat. *cucullius (= cucullus).
2. [MDA2] cucui4 v vz cucuia1
3. [MDA2] cucui2 vi [At: PANN, P. V. III, 29 / Pzi: ~cui și ~esc / E: cucu] 1 (D. cuc) A cânta. 2 (Reg) A miorlăi. 3 (Reg) A necheza. 4 (Reg; d. gaiță) A zbiera.
4. [MDA2] cucui1 smn [At: ANON. CAR. / V: ~coi, cocoi, gugui, huhui / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: ml *cucullius (cucullus)] 1 Umflătură la cap ce apare când te lovești de un obiect tare Si: (Trs) bolfă, coc, cocor, cocoș, neoacă, motâlcă, țugui. 2 (La un obiect) Partea proeminentă Si: (reg) boț, dodoloț, gogoneț. 3 (Buc) Vârf. 4 (Reg; la păsări) Moț. 5 (Reg; la oameni) Moț. 6 (Ban) Vârf de deal. 7 (Ban) Deal cu vârf rotund, mai înalt decât dealurile din jur. 8 (Olt) Loc ridicat dintr-un dovleac păstrat iarna. 9 (Cu funcție adverbială) Cocoțat.
5. [MDA2] cucui3 vi [At: GREGORIAN, CL. 57 / Pzi: ~cui / E: ns cf cucăi] (Reg) 1 A ațipi. 2 A dormi.
6. [CADE] CUCUI2 (cucuiu) vb. intr. Trans. – CUCĂI: nu trecu bine de miezul nopții și ’ncepe feciorul a ~ (RET.).
7. [CADE] CUCUI1 vb. intr. A striga cucu ! a cînta ca cucul: Primăvara într’un nuc Stînd și cucuind un cuc (PANN).
8. [DEX '98] CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).
9. [DLRLC] CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură, proeminență care se face la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. V. contuziune. Cucuiul îi ieșise în frunte ca o nucă. CAMILAR, TEM. 96. Brațele... erau pline de vînătăi, capul plin de cucuie. PAS, Z. IV 114. Fugea greoi și cu palma stîngă se freca la cucuiul ce i se iscase de lovitură. SADOVEANU, M. C. 17. 2. (Regional) Moț de pene la capul păsărilor. Pui, pui, pui, Vin la cușcă să te-ncui, Să-ți pun mîna pe cucui. SEVASTOS, N. 305.
10. [DLRM] CUCUI, cucuie. s. n. 1. Umflătură la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).
11. [Șăineanu, ed. VI] cucui v. a cânta ca cucul.
12. [Scriban] 2) cucúĭ și -ĭéz v. tr. (d. cucuĭ 1). Cocoț. V. refl. Țiganu se cucuĭase tocma’n capu meseĭ.
13. [Scriban] cúcuĭ, a -í v. intr. V. cucăĭ.
14. [Scriban] 1) cucúĭ n., pl. ĭe (lat. cucullium saŭ cucullio = cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it. cocolla, fr. coule și cagoule, apoĭ ngr. kukúlĭ, sîrb. kúkulj și rus. kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și: curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V. cuculion). Unflătură produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.
15. [MDA2] cocoi sn vz cucui1
16. [MDA2] cucoi sm vz cucui
17. [MDA2] cucuia2 vi [At: VICIU, GL. / E: cf cucuța] (Trs) A umbla la urat în ajunul Crăciunului cu pițărăul.
18. [MDA2] cucuia1 vr [At: ANON. CAR. / Pzi: ~cui / E: cucuiat2] (Reg) 1 (Mai ales d. copii) A se cățăra. 2 (Fig; mai ales despre femeile tinere) A se împopoțona.
19. [CADE] CUCUIA (cucuiu) vb. refl. Mold. Tr.-Carp. A se cocoța: iar te-ai cucuiet pe ferești, omule? (GRL.) [cucuiu].
20. [CADE] CUCUIAT, Mold. CUCUIET I. adj. p. CUCUIA: 1 Cocoțat: priveliștea ,,, pe care o vede din locuința-i cucuiată pe deal (DEM.); șezînd cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate (CRG.) ¶ 2 Plin de cucuie: Cu ochii ceacîri, gura lăbărțată, Fruntea-i ~ă (PANN) ¶ 3 Moțat: Am o găină cucuiată. O țin în cămară încuiată (GOR.), (ghicitoare despre „suflet”). II. CUCUIATA, Mold. CUCUIETA sf. Ⓟ Biserica (clădită de obiceiu în partea cea mai ridicată a satului): a sta la ~, a fi mort (de pe vremea cînd se îngropau oamenii în curtea bisericii); a pune la ~, a da uitării.
21. [Șăineanu, ed. VI] cucuià v. a se cocoța. [V. cucuiu].
22. [Șăineanu, ed. VI] cucuiu n. 1. umflătură în frunte dintr’o lovitură; l’a izbit în frunte de s’a făcut un cucuiu; 2. Mold. moț de pasăre. [Radicalul cuc din cucă, coș de sobă și deal, cucuiu, umflătură și moț, exprimă ceva ridicat și rotunjit, întocmai ca și forma-i paralelă coc (v. cocoloș)].
23. [Scriban] cúcăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (cp. cu sîrb. kukati, a se vaĭta). Olt. Moțăĭ. – În Trans. cúcui.
24. [DOOM 3] cucui s. n., pl. cucuie
25. [DOOM 2] cucui s. n., pl. cucuie
26. [MDO] cucui, pl. cucuie
27. [IVO-III] cucuiu, -ie.
28. [DER] cucui (cucuie), s. n. – 1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.
29. [Onomastic] CUCUI subst. și cu sensul de „vîrf”. 1. Cucuian, Ioan, act. 2. Cucuiatul, Ivan (Glos); Cucuiata t. (Glos). – tt. act. în rr. Buzău, Iași, Făgăraș; cf. dictonul, cu sens de „cimitir”.
30. [DAR] cucuia, cucui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cățăra, a se sui, a se cocoța, a se barica. 2. (fig.) a se împopoțona, a se împodobi peste măsură.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL