1. [DEX '09] COLĂCAR, colăcari, s. m. (Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [Var.: colăcer s. m.] – Colac + suf. -ar.
2. [MDA2] colăcar sm [At: MARIAN, NA. 307 / V: ~loc~ / Pl: ~i / E: colac + -ar] 1 (Lpl) Părinții sau finii care aduc în dar colaci (1) nașilor. 2 (Gmț) Fecior de popă (care mănâncă mulți colaci (1). 3 Urător. 4 (Înv) Denunțător al unui hoț Cf colac (42), colăcaș (3).
3. [CADE] COLĂCAR = COLĂCER [colac + olăcar].
4. [DLRLC] COLĂCAR, colăcari, s. m. 1. (La pl.) Părinții sau finii care aduc în dar colaci nașilor. 2. Persoană care însoțește nunta și spune orația obișnuită la nuntă; urător. În Transilvania, colăcarul și călărețul nu pot intra în ogradă. SEVASTOS, N. 92.
5. [DLRM] COLĂCAR, colăcari, s. m. (Pop.) 1. (La pl.) Mirii sau părinții lor, care aduc nașilor colaci în dar, la nuntă. 2. Persoană care însoțește nunta și spune orația. – Din colac + olăcar.
6. [Scriban] 1) colăcár m. (d. colac, plocon oferit la biserică). Iron. Epitet dat de călugărĭ preuților de lume, adică „mîncătorĭ de colacĭ”.
7. [DEX '09] COLĂCER s. m. v. colăcar.
8. [MDA2] colocar sm vz colăcar
9. [DOOM 3] colăcar (pop.) s. m., pl. colăcari
10. [DOOM 2] colăcar (pop.) s. m., pl. colăcari
11. [D.Religios] colăcar, colăcari s. m. 1. (La pl.) Părinți sau fini care aduc în dar nașilor colaci. 2. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește călare alaiul nunții și rostește orația de nuntă la masă. [Var.: colăcer, s. m.]. – Din colac + suf. -ar.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL