[DTM] canzona (canzone) (cuv. it. [cantsona]) 1. Specie poetico-muzicală cu formă determinată și tematică erotică, vehiculată de trubaduri*, denumită de aceștia în provensală canso sau canzo (echivalent al termenului fr. chanson*). În decursul sec. 13-16, c. evoluează în simbioza vers-muzică, cristalizând o formă polif. strofică, structurată în mod obișnuit: A-repetat, BC-repetat în genul frottolei*. C. vocală se mai întâlnește și sub forma c. a balla [în genul balata, v. baladă (I, 1, 2)], c. villanesca (în genul villanela*) sau canzonaccio (în genul vodevilului*). În sec. 16, între compozitorii de c. se disting Conversi, Feretti, Orazio Vecchi. 2. Sub influența chanson-urilor școlii franco-flamande se cultivă în sec. 16 și 17 piese vocale (canzoni francese) care, transcrise pentru instr. (laută*, clavecin*, orgă*), conduc în timp la crearea unor lucrări instr. independente față de modelele vocale (canzoni ala francesca sau canzoni da sonar), având o scriitură polif. mai puțin rigidă decât ricercar*-ul. C. instr. au compus Banchieri, G. Gabrieli, Purcell (pentru diferite instr.) și A. Gabrieli, Merulo, Frescobaldi, Froberger (pentru instr. cu claviatură*). Caracteristica acestora o constituie melodia cu ambitus (1) redus, ritm vioi, mișcare rapidă în măsură de 4/4. Secțiunile c, imitative*, supuse repetiției, sunt bazate pe teme* înrudite cu tema inițială (purtând în general indicația Allegro*), secțiuni între care se intercalează altele, lente (Adagio*), în măsuri ternare* (Frescobaldi), ce pot avea uneori caracter de tocattă* (Froberger). În sec. 17, trăsăturile c. se estompează, confundându-se tot mai mult cu ricercarul*, fantezia (1), capriciul* și fiind înlocuită finalmente de fugă*. 3. Termenul c. desemnează în sec. 16 și piesele vocale de factură pop., originare din Neapole, scrise pe texte dialectale (Canzone villanesche alla Napolitana, Napoli, 1537), denumite ulterior canzonette (v. canțonetă*).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL