1. [MDA2] buigat, ~ă a vz bâiguit2
2. [CADE] ❍BUIGAT adj. Trans. Bîiguit, buimăcit, zăpăcit, năuc: umblă ca ~ de cap prin cea pădure săcreată (RET.).
3. [Scriban] buĭgát, -ă adj. (d. buĭguĭ, bîĭguĭ). Trans. Buimac.
4. [DEX '09] BÂIGUIT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.
5. [MDA2] bâiguit2, ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~[1], (reg) buihuit,[2] bulg~[3], buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.
6. [MDA2] buiguit2, ~ă a vz bâiguit2
7. [MDA2] buigulit, ~ă[1] a vz bâiguit2
8. [MDA2] buiuguit, ~ă a vz bâiguit2
9. [DEXI] bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.
10. [DEXI] buiguit, -ă adj. v. bîiguit.
11. [DLRLC] BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguit, -ă adj.
12. [DLRLC] BUIGUIT, -Ă adj. v. bîiguit.
13. [DLRM] BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bîigui.
14. [DRAM 2021] buigat, -ă, buigați, -te, (buigăt), adj. (reg.) Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: „Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul” (Calendar, 1980: 95). – Cf. bâiguit „amețit” (Scriban, MDA).
15. [DRAM 2015] buigat, -ă, buigați, -te, (buigăt), adj. – (reg.) Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: „Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul” (Calendar, 1980: 95). – Cf. bâiguit „amețit” (Scriban, MDA).
16. [DRAM] buigat, -ă, (buigăt), adj. – Zăpăcit, amețit, tulburat, hăbăuc: „Să nu dormi când asfințește soarele, că rămâi buigat, te doare capul” (Calendar 1980: 95). – Cf. bâiguit „amețit”.
17. [DLRLV] BUIGUIT2 adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit1, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit.
18. [DLRLV] BUIUGUIT adj. v. buiguit2.
19. [DRAM 2021] buigăt, adj. v. buigat.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL