1. [MDA2] brehău sm [At: CANTEMIR, IST. 71 / Pl: ~ăi / E: ucr брекхати] Câine care latră.
2. [Scriban] brehăŭ m. Vechĭ. Cîne care brehăĭește.
3. [Onomastic] BREHĂU subst. (denumirea unui cîine brehuitor „lătrător”). 1. Brehoe, Pahomie, mold. (Sd VII 231); Brehoi (17 B III 204); Brehuești s. (Dm); Brehoaia t. 2. + Brehășești s. < *Breh(ău) suf. -aș; contras în Brăișești s. (Isp II2). 3. De altă origine (?): Brehențe (17 A IV 35).
4. [DLRLV] BREHĂU s. m. (Mold.) Cîine care latră. Pre dulăi și pre cotei și pre alalți brehăi, pre toți la un loc afla. CANTEMIR, IST. Etimologie: brehăi + suf. -ău. Vezi și brehăi, brehăit, brehăitură.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL