1. [MDA2] binevoire sf [At: DA ms / Pl: ~ri / V: ~vrere / E: binevoi] (Înv; îlb) Atitudine favorabilă față de cineva sau ceva.
2. [DEXI] binevoire s.f. (înv.) Atitudine favorabilă față de cineva sau de ceva. • pl. -i. /v. binevoi.
3. [DEX '09] BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc.; a catadixi, a cabulipsi. – Bine + voi.
4. [MDA2] bineînvoi vi vz binevoi
5. [MDA2] binevoi vt [At: CORESI, PS. 106 / P: ~vo-i / V: (înv) ~vrea, ~eînvoi / Pzi: ~esc/ E: bine + voi] A avea o atitudine favorabilă față de cineva sau ceva.
6. [MDA2] binevrea vt vz binevoi
7. [MDA2] binevrere sf vz binevoire
8. [DEXI] binevoi vb. IV. tr. 1 A avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plîngere etc.; a avea bunătatea, bunăvoința să... Eu stau aicea la masa la care ați binevoit a mă pofti (SADOV.). ♦ (fam., iron.) A catadicsi. A binevoit să-mi răspundă, după ce l-am întrebat de trei ori! 2 A crede, a găsi de cuviință. Va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec! (SADOV.). • prez.ind. -iesc. /bine + voi.
9. [CADE] BINEVOI (-oesc) vb. tr. 1 A avea bună voință ¶ 2 A avea bunătatea, a se milostivi, a se îndura [bine + voi].
10. [DEX '98] BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.
11. [DLRLC] BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. (Implică o nuanță de politețe) A avea bunătatea, bunăvoința să..., a voi (din mărinimie, din generozitate) să... Prefectul îi aruncă o privire umedă și recunoscătoare, de cline bătut pe care binevoiești să-l mîngii. DUMITRIU, B. F. 130. Eu stau aicea la masa la care ați binevoit a mă pofti. SADOVEANU, N. F. 16. Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la cinci ceasuri deseară la biserica catedrală. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ (Ironic) N-a binevoit să vină astăzi la serviciu. ▭ Binevoiește a mă uita și a nu-mi mai scrie. NEGRUZZI, S. I 25. ♦ A crede, a găsi de cuviință, a voi. Va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec. SADOVEANU, N. F. 179.
12. [DLRM] BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea bunătatea, bunăvoința să... ♦ A crede, a găsi de cuviință să... Va hotărî cum va binevoi (SADOVEANU). – Din bine1 + voi.
13. [Șăineanu, ed. VI] binevoì v. 1. a avea bunăvoință: binevoiți a mă asculta; 2. a avea bunătatea, a se îndura.
14. [Scriban] binevoĭésc v. tr. Am bunăvoință, sînt dispus (uzitat în formulele de politeță): binevoiți a da curs cereriĭ mele. – Și binevoĭesc (scris cu-).
15. [DOOM 3] binevoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, 3 sg. binevoiește, imperf. 1 binevoiam; conj. prez. 1 sg. să binevoiesc, 3 să binevoiască
16. [DOOM 2] binevoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, imperf. 3 sg. binevoia; conj. prez. 3 să binevoiască
17. [MDO] binevoi (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, conj. binevoiască)
18. [IVO-III] binevoiesc, -voiască 3 conj., -voiam 1 imp.
19. [DER] binevoi (-oesc, -oit), vb. – A avea o dispoziție favorabilă față de o cerere, a catadixi. – Var. (înv.) binevrea. De la bine și voi. – Der. binevoință, bunăvoință, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduință); binevoitor, adj. (care are bunăvoință). Binevoință, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se consideră instinctiv că voință, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. bună; și poate și prin influența fr. bonne volonté.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL