[DTL] ARMONIE VOCALICĂ s. f. + adj. (< fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia + it. vocalico, fr. vocalique): fenomen fonetic existent în limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona, lapona, livona etc.) și turco-tătare, potrivit căruia vocala din sufixul (silaba ultimă) unui cuvânt își orientează, în general, timbrul după cel al vocalelor din silabele anterioare. Astfel, în cuvântul embernek („omului”), din limba maghiară, sunetul „e” din sufixul de dativ -nek își orientează timbrul după timbrul vocalei „e” din silabele cuvântului ember („om”); de asemenea, în cuvântul anyának („mamei”), din aceeași limbă, sunetul „a” din sufixul de dativ -nak își orientează timbrul după timbrul vocalei „a” din silabele cuvântului anya („mamă”).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL