1. [DN] APOSIOPEZĂ s.f. (Liv.) Reticență; întrerupere a vorbirii. ♦ Figură de stil constînd în întreruperea unei propoziții sau fraze din cauza grabei ori pentru că interlocutorul poate înțelege singur ce ar mai urma să fie spus. [Pron. -si-o-. / < fr. aposiopèse, it. aposiopesi, cf. gr. aposiopesis < aposiopao – încetez să vorbesc].
2. [MDN '00] APOSIOPEZĂ s. f. 1. reticență; întrerupere a vorbirii. 2. figură de stil constând în întreruperea unei propoziții sau fraze din cauza grabei, ori pentru că interlocutorul poate înțelege singur ce ar mai urma să se spună. (< fr. aposiopèse, gr. aposiopesis)
3. [DFS] aposiopeză (gr. aposiopesis „trecere sub tăcere”), figură de stil care constă în întreruperea unei propoziții sau fraze, fie din impulsul grabei, fie pentru că interlocutorul (auditorul, cititorul) poate înțelege singur ce-ar mai fi de spus; în ultimul caz, figura poate exprima o amenințare (A): „Când ți-oi da vreo două...” (în limbajul vulgar). „Eu țin la madam Parigoridi, fiindcă și dumneaei ține la mine. De atâta vreme suntem buni prieteni, și nici un nor n-a venit să întunece... În sfârșit, ce să mai vorbim? îmi zice: «nene Iancule»” (I. L. Caragiale).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL