1. [CADE] *APOCOPA (-opez) vb. refl. 📖 A se produce o apocopă, a cădea (un sunet, o silabă) la sfîrșitul unui cuvînt.
2. [DN] APOCOPA vb. I. tr. A produce o apocopă. [<apocopă].
3. [DEX '09] APOCOPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.
4. [MDA2] apocopă sf [At: DA / A: (Trs) apo~ / Pl: ~pe / E: fr apocope, lat apocopa] (Grm) Dispariția unuia sau a mai multor sunete de la sfârșitul unui cuvânt Cf sincopă.
5. [CADE] *APOCOPĂ (pl. -ope) sf. 1 📖 Căderea unui sunet sau unei silabe la sfîrșitul unui cuvînt ¶ 2 🩺 Fractură în care o parte a osului este pierdută [fr. < gr.].
6. [DLRLC] APOCOPĂ, apocope, s. f. Căderea vocalei finale a unui cuvînt. De la cuvîntul «fără» s-a ajuns, prin apocopă, la «făr’».
7. [DLRM] APOCOPĂ, apocope, s. f. Cădere a vocalei finale a unui cuvînt. „Fără” a devenit „făr’” prin apocopă. – Fr. apocope (lat. lit. apocopa).
8. [DN] APOCOPĂ s.f. 1. Cădere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe de la sfîrșitul unui cuvînt. 2. Fractură în care o parte a osului este pierdută. [< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo – afară, koptein – a tăia].
9. [MDN '00] APOCOPĂ s. f. 1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia. 2. fractură cu pierderea unei părți a osului. (< fr. apocope, lat. apocopa)
10. [Șăineanu, ed. VI] apocopă f. Gram. omiterea unei litere sau silabe la sfârșitul unei vorbe: zi, fă = zice, face.
11. [Scriban] *apócopă f. (vgr. apokopé, tăĭere. V. sincopă). Gram. Omiterea uneĭ litere sau silabe la sfîrșitu unuĭ cuvînt, precum a zice îld. a zicere. – Fals -ópă.
12. [Scriban] *apocopéz v. tr. (d. apócopă; fr. apocoper. V. sincopez). Gram. Scot o literă saŭ silabă de la sfîrșitu uneĭ vorbe: a apocopa o silabă. Prescurtez pin apócopă: a apocopa o vorbă.
13. [DOOM 3] apocopa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. apocopez, 3 apocopează; conj. prez. 1 sg. să apocopez, 3 să apocopeze
14. [DOOM 2] apocopa (a ~) vb., ind. prez. 3 apocopează
15. [DOOM 3] apocopă s. f., g.-d. art. apocopei; pl. apocope
16. [DOOM 2] apocopă s. f., g.-d. art. apocopei; pl. apocope
17. [IVO-III] apocopă.
18. [DGSSL] APOCOPĂ Accident* fonetic constând în căderea unuia sau a mai multor sunete aflate la sfârșitul unui cuvânt; extensiunea maximă a apocopei este de două silabe. Tipurile mai frecvente de apocopă sunt: a) reducerea unui cuvânt compus sau a unui cuvânt component al unei sintagme considerate ca prea lungi: cinematograf > cinema; mamă-ta > mă-ta, tată-tău > ta-tu; b) reducerea, în fonetică sintactică, a vocalei finale dintr-un cuvânt. În acest caz, unii lingviști vorbesc de eliziune*. Apocopă se marchează grafic prin liniuță de unire sau apostrof: sor-ta. c-un picior, las' să fie, mam' mare. • Apocopă este considerată o caracteristică a pronunțării regionale maramureșene mătu [-șă], ma [-mă]; în cazul formelor verbale de indicativ și conjunctiv prezent, datorită apocopei apar aici unele modificări în realizările sufixelor și desinențelor: (să) găzduie (pentru găzduiește, să găzduiască), (să) grăie (pentru grăiește, (să) grăiască) etc. În poezie, apocopa este folosită în realizarea măsurii și a ritmului: Zidul se suia, / și o cuprindea / Pân' la gleznișoare/ Pân' la pulpișoare. În dialog, apocopa este o marcă a oralității: – Atunci... cum? / – Iac-așa! Vezi ELIZIUNE. C.C.
19. [DTL] APOCOPĂ s. f. (< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo „afară” + koptein „a tăia”): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia, fără ca înțelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr’ să-mi spui”, din până în „pân’ la tine”, din niciodată în „grăbit ca niciodat’” etc.; silaba finală -de din unde în „Un’ te duci?”. Ca și sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului (v.).
20. [DFS] apocopă (gr. apokope, lat. apocopa „scoaterea, prin tăiere”), figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără ca înțelesul cuvântului să sufere (A): „De la mine păn’ la tine numai stele și lumine.” Sau: „cinema”[-tograf], „metro”[-politan]. Dispariția părții finale a unui cuvânt se explică: a) sau prin „energia scăzută a sunetului (sunetelor)” (S. Pușcariu, II, p. 138); b) sau deliberat, din considerente prozodice. „Economia” este subordonată totuși nevoii de comunicare (care trebuie satisfăcută), ca și simțului idiomatic al limbii. Exemple ca: „un’te duci”, „cin’te cheamă”, „pîn’la oraș” ilustrează ambele impulsuri ale economiei efortului de articulare. Dar, în poezie, a. poate fi cauzată numai de necesitatea respectării măsurii și ritmului: „Și regii-n purpur s-au încins Și doamnele grăbit au prins Să se grăbească dinadins Ca niciodat’.” (G. Coșbuc) În limba română se mai folosește și prepoziția „fără” apocopată: „făr’”. În limba franceză se citează „encor” (encore) și je „voi” (vois). (Larousse). • Ca și sincopa, a. determină, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului.
21. [MDTL] APOCOPĂ (< fr. apocope < lat. apocopa < gr. apokope, scoatere afară) Figură de stil care constă în suprimarea unui sunet vocalic sau a unei întregi silabe, fără ca prin aceasta să fie alterat sensul cuvîntului. Ex. „Neică Guță, zic, oiu avea, n-oiu avea servici, nu știu, da' rublă știu că n-am și nici n-o să mai am de aici înainte. Scurt! Atunci... cum?Iac-așa!” (I.L. CARAGIALE, Baioneta inteligentă) Lasă, bade las' să fie Chiar o sută, chiar o mie; Las' să fie tot șirag Dacă nu-i care mi-i drag. (M. EMINESCU, Literatura populară) ...Zidul se suia Și o cuprindea Pîn' la gleznișoare, Pîn' la pulpișoare, Pîn' la costișoare, Dar ea, vai de ea, Tot mereu plîngea... (Mănăstirea Argeșului) Dacă în vorbirea de toate zilele, apocopa își are o justificare în tendința de economie a efortului de articulare sau în particularitățile idiomatice ale limbii (cinema, în loc de cinematograf ; cin' ți-a spus?), în poezie, ea este folosită adesea pentru scurtarea măsurii și a ritmului în vers.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL