1. [DEX '09] ANASTROFĂ, anastrofe, s. f. Procedeu stilistic constând în răsturnarea ordinii obișnuite a cuvintelor în frază. – Din fr. anastrophe, germ. Anastrophe.
2. [MDA2] anastrofă sf [At: DA ms / Pl: ~fe / E: fr anastrophe] (Grm) Răsturnare a ordinii obișnuite a cuvintelor.
3. [CADE] *ANASTROFĂ (pl. -fe) sf. 📖 Intervertirea ordinii firești a cuvintelor (de noroc lipsit am fost, în loc de: am fost lipsit de noroc) [fr. < gr.].
4. [DEX '98] ANASTROFĂ, anastrofe, s. f. Schimbare a ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție, cu scopul de a atrage atenția asupra unui amănunt. – Din fr. anastrophe, germ. Anastrophe.
5. [DLRLC] ANASTROFĂ, anastrofe, s. f. Răsturnare a ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție. Propoziția: «Migdalați, puțin pieziș, arătau ochii bunicii» din romanul «Desculț» al lui Zaharia Stancu este un exemplu de anastrofă.
6. [DLRM] ANASTROFĂ, anastrofe, s. f. Schimbare a ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție. – Fr. anastrophe (< gr.).
7. [DN] ANASTROFĂ s.f. (Lit.) Inversare a topicii normale a cuvintelor în frază. [< fr. anastrophe].
8. [MDN '00] ANASTROFĂ s. f. 1. procedeu stilistic constând în inversarea topicii normale a cuvintelor într-o propoziție. 2. perioadă cu modificări rapide în forma organismelor. (< fr. anastrophe)
9. [Scriban] *anastrófă f., pl. e (vgr. anastrophé, d. strépho, întorc). Ret. Inversiune: te du îld. du-te.
10. [DOOM 3] !anastrofă (desp. -nas-tro-) s. f., g.-d. art. anastrofei; pl. anastrofe
11. [DOOM 2] anastrofă (nas-tro- / -na-stro-) s. f., g.-d. art. anastrofei; pl. anastrofe
12. [DGSSL] ANASTROFĂ 1. În accepție gramaticală, inversare a ordinii normale a două cuvinte strict legate între ele din punct de vedere sintactic (pronume conjunct* sau auxiliar față de verb în formele verbale compuse*): te uită („uită-te”), rogu-te, porni-vom, văzut-am, făcutu-s-a. 2. În retorică, figură* sintactică (de construcție) care constă în schimbarea ordinii normale între termenii grupurilor nominal* și verbal*; cunoscută și sub numele de inversiune* (poetică), anastrofa are funcția de reliefare a elementului deplasat, apropiindu-se ca efect de celelalte tipuri de dislocare*: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc / Ș-ale valurilor mândre generații spumegate / Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc (Alexandrescu). • Anastrofa se identifică între celelalte anomalii de topică* prin faptul că privește, în general, antepunerea determinării față de determinat: a) atributul adjectival / substantival (genitival sau prepozițional) față de substantiv: prelung și nențeles / răsună zvonul unei mări necunoscute (Blaga); A lumii-ntreagă scăpare (Heliade); De înger suflet, chipul de femeie (Eminescu); b) numele predicativ față de verbul copulativ: Un demon sufletul tău este (Eminescu); Acum o mie de ani / cronicar eram aici unui noroc schimbăcios (Blaga); c) complementul direct /indirect /circumstanțial față de verb: Trandafiri aruncă roșii (Eminescu); Și ochii lui, de patru timpuri pline / Încremeniți pe zare, n-au dormit (Arghezi). Vezi DISLOCARE; HIPERBAT. M.M.
13. [DTL] ANASTROFĂ s. f. (< fr. anastrophe, gr. anastrophe < ana „înapoi” + strophe „întoarcere”): inversare a topicii normale a cuvintelor într-o propoziție, ca în exemplele „(Polenul) Pe umeri cade-ne și-n gene” (L. Blaga); „Migdalați, puțin pieziș, arătau ochii bunicii” (Z. Stancu).
14. [DFS] anastrofă (gr. anastrophe „inversarea cuvintelor”), figură care constă în inversarea succesiunii normale a două cuvinte, care ar trebui să urmeze nemijlocit unul după altul. Este vorba, în genere, de schimbarea locului unui pronume aton, de obicei și conjunct (A): „Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Eminescu) Sin. reversio.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL