1. [DEX '09] AMORȚIRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție. – V. amorți.
2. [MDA2] amorțire sf [At: BĂLCESCU, M. V. 580 / Pl: ~ri / V: (înv) amur~ / E: amorți] 1 Încremenire. 2 (Fig) Adormire. 3 (Fig) Oprire. 4 (Fig) Stingere. 5 Insensibilitate. 6 (Fig) Amuțire. 7-8 (Fig) Pierdere a vioiciunii (sau a puterii). 9 Hibernare. 10 (Fig) înghețare pe deasupra Si: amorțit1 (10). 11 (Fig) Atenuare. 12 (Fig) Încetare. 13 (Fig) Indiferență.
3. [CADE] AMORȚIRE sf. 1 Faptul de a (se) amorți ¶ 2 Nesimțire, nemișcare: Neagra luncă de pe vale care zace ’n ~ (ALECS.).
4. [DLRLC] AMORȚIRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți. 1. Stare trecătoare de insensibilitate, de nemișcare a trupului sau a unei părți a trupului; amorțeală. Amorțirea mîinii. ◊ Fig. Numai pîrîul, minat cu grăbire, în calea lui... mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor. HOGAȘ, M. N. 132. Totul zace-n neclintire, în adîncă amorțire. ALECSANDRI, P. A. 95. 2. Fig. Indiferență, inerție, inactivitate.
5. [DLRM] AMORȚIRE, amorțiri s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție.
6. [Șăineanu, ed. VI] amorțire f. 1. înțepenire; 2. fig. letargie.
7. [Scriban] amorțíre f. Acțiunea de a amorți. Starea celuĭ amorțit. Fig. Decadență: amorțirea literaturiĭ.
8. [DEX '09] AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – Lat. *ammortire (= admortire).
9. [MDA2] amorți [At: (a. 1669) ap. GCR I, 184 / V: (înv) amur- / Pzi: ~țesc, (reg) -țăsc, (îrg) amurt / E: lat* ammortire] 1 vi (D. oameni) A încremeni. 2 vi (Fig) A adormi. 3 vi (D. o. acțiune) A se opri. 4 vi (D. foc) A se stinge. 5 vi (D. ființe, d. corpul lor sau d. o parte a corpului lor; fig d. oase) A deveni insensibil. 6 vi (Spc; d. oameni) A amuți. 7 vt (Îe) A ~ gura A încetat cu gălăgia. 8-9 vt (D. suflet, sentimente sau dureri; fig) A-și pierde vioiciunea (sau puterea). 10 vi (D. unele animale) A intra în perioada de hibernare. 11 vt (Fig; d. apă, zăpadă) A îngheța ușor, pe deasupra. 12 vt (Fig) A face să se atenueze. 13 vt (Fig) A face să înceteze.
10. [MDA2] amurți v vz amorți
11. [MDA2] amurțire sf vz amorțire
12. [CADE] AMORȚI (-țesc) I. vb. intr. 1 A se găsi în nesimțire din cauza unei dureri fizice, unui accident, etc.: de abia-și putu întinde un picior care-i amorțise (VLAH.) ¶ 2 A pierde însușirea de a simți (în spec. dureri morale): După suferiri multe, inima se ’mpietrește, Răul se face fire, simțirea amorțește (ALX.) ¶ 3 A rămînea ca încremenit, a nu mai ști ce să zică ¶ 4 Fig.: vorbele îmi amorțiră pe limbă (GOR.); i-a amorțit gura, a tăcut, i s’a tăiat pofta să mai vorbească ¶ 5 Fig.: nu e nicio distracție aici, toată lumea a amorțit ¶ 6 Fig.: A slăbi, a se întuneca: toate amintirile acestea îi amorțesc deodată (VLAH.) ¶ 7 ‡~ de, a înceta de...: coteii de cehnit, ogarii de scîncit și șoimul de piuit amurțisă (CANT.). II. vb. tr. A scădea puterea unui lucru, a slăbi un efect: cînd fericirea amorțește ori care alte simțiri ale noastre (NEGR.). III. vb. refl. Fig. A pierde din putere: atunci simțirile ori-cărui călător ajung a se ~ (ODOB.) [lat. *ammortīre < mortuus].
13. [CADE] †AMURȚI...= AMORȚI...
14. [DEX '98] AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – Lat. *ammortire (= admortire).
15. [DLRLC] AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe și despre corpul sau o parte a corpului lor) A deveni, pentru un timp, fără simțire, insensibil, a rămîne ca mort; a înțepeni. Mi-a amorțit piciorul. ◊ Atunci își luă Trifon pălăria [fermecată] din cap și toți amorțiră ca morții. RETEGANUL, P. I 10. ◊ Fig. După izbucnirea de furie, coana Eleonora amorțise iar. DUMITRIU, B. F. 52. Iarna veni viforoasă și plină de semne de spaimă. Pînă și marea-n neastîmpăr acum amorțise la țărmuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 100. ◊ Tranz. Femeia a urmat să-l domolească [pe demonul mărilor], suflînd asupra lui... pînă ce l-a amorțit în afundul somnului. SADOVEANU, D. P. 106. 2. (Despre animalele care hibernează) A intra în perioada de hibernare. Ursul amorțește în timpul iernii. 3. Fig. A-și pierde puterea, a slăbi în intensitate. După suferiri multe, inima se-mpietrește... simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ A încetini, a lîncezi. Adevărul este că munca noastră nu se cuvine să amorțească niciodată. SADOVEANU, P. M. 140. ♦ Tranz. A domoli, a potoli. Hotărîră a amorți suferința prin vesela petrecere. NEGRUZZI, S. I 218.
16. [DLRM] AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A deveni insensibil; a înțepeni. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde puterea, a se diminua. – Lat. *ammortire (= admortire).
17. [Șăineanu, ed. VI] amorțì v. 1. a sta nemișcat, a nu mai simți (ca un mort); 2. a adormi de oboseală.[Lat. *ADMORTIRE, din MORS, moarte].
18. [Scriban] amorțésc v. tr. (lat. ammortire, d. mortuus, mort; it. ammortire, pv. fr. sp. amortir). Încep a nu maĭ simți din pricina uneĭ grele loviturĭ: l-a bătut pîn’a amorțit, mĭ-a amorțit mîna de tare ce m’am lovit la cot. Mi se stinge vocea, răgușesc: a amorțit strigînd. Înțepenesc de frig (ibernez): insectele amorțesc ĭarna. V. tr. Îngurzesc: frigu l-a amorțit. – Vechĭ amu-.
19. [Scriban] amurțésc, V. amorțesc.
20. [DOOM 3] amorțire s. f., g.-d. art. amorțirii; pl. amorțiri
21. [DOOM 2] amorțire s. f., g.-d. art. amorțirii; pl. amorțiri
22. [DOOM 3] amorți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amorțesc, 3 sg. amorțește, imperf. 1 amorțeam; conj. prez. 1 sg. să amorțesc, 3 să amorțească
23. [DOOM 2] amorți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amorțesc, imperf. 3 sg. amorțea; conj. prez. 3 să amorțească
24. [IVO-III] amorțesc, -țească 3 conj., -țit prt.
25. [DER] amorți (amorțesc, amorțit), vb. – A deveni insensibil; a lăsa în nesimțire; a înțepeni. – Mr. amurțăscu, amurțire, megl. anmurțǪs. Lat. *ammŏrtῑre (Pușcariu 83; Candrea-Dens., 1178; REW 186; Körting 216; Meyer, Alb. St., IV, 86); cf. it. ammortire, prov., fr., v. sp. amortir. Uz general (ALR, I, 150). Der. amorțeală, s. f.; amorțitor, adj. (care amorțește); amorțitură, s. f. (amorțeală).
26. [DERC] AMORȚI A amorți gura = A înceta cu gălăgia: Când l-au văzut, imediat le-a amorțit gura…
27. [DRAM 2021] amorți, amorțesc, v.i. (med.) A răguși (afecțiune a corzilor vocale). – Lat. *ammortire (Scriban, MDA).
28. [DRAM 2015] amorți, amorțesc, vb. intranz. – (med.) A răguși (afecțiune a corzilor vocale). – Lat. *ammortire < lat. mortuus „fără putere, slab” (Scriban, Șăineanu, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL