1. [MDN '00] ALOCUTIV, -Ă adj. cu caracter de alocuțiune. (< alocuț/iune/ + -iv)
2. [DGSSL] ALOCUTIV, -Ă (MODALITATE ~) În literatura franceză (P. Charaudeau), modalitate* implicând atât locutorul*, cât și alocutorul*, dar orientată în mod special spre alocutor; exprimă modul în care locutorul impune alocutorului poziția și voința lui. Se opune modalităților elocutive*, în care nu transpare alocutorul, fiind orientate în mod deosebit spre locutor, și modalităților delocutive*, indiferente față de distincția locutor / alocutor, fiind orientate spre mesaj, și nu spre participanți. Modalitatea alocutivă îmbracă forma ordinului (pleacă imediat!, să nu mai vii!), a interdicției (îți interzic să..., nu-ți dau voie să...), a autorizării sau a permisiunii (îți permit să..., îți admit să...), a avertismentului (te previn că..., îți atrag atenția că...), a judecății pozitive sau negative (te felicit că..., îți reproșez că...), a sugerării unui fapt (îți sugerez să..., te sfătuiesc să...), a propunerii (îți propun să..., îți ofer să...), a cererii (îți cer să..., te implor să...), a întrebării (enunțurile interogative*), grupând toate tipurile de enunțuri orientate spre alocutor, orientare marcată gramatical prin apariția persoanei a II-a în forma verbului sau a pronumelui. Vezi MODALITATE2. G.P.D.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL