1. [CADE] ❍ ACĂTARE1 adj. indef. Anumit, oare-care: îngerul Domnului pogorîia în ~ ceasuri în lac și turbura apa (HASD.).
2. [Șăineanu, ed. VI] acătare pr. fig. excelent, însemnat: și eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasăre nu mă mănâncă PANN. [Lat. ECCU TALEM, de unde scurtat atare și cutare][1].
3. [Scriban] acătáre pron. indefinit fix (lat. eccum talem, „iacătă așa”, de ex., „om”, de unde, prescurtat, atare și cutare; mrom. ahtare. Cp. și cu alb. akă kuș, oare-care, akă ku, undeva). Vechĭ. Trans. Anumit: în acătare ceasurĭ. Azi. Trans. Munt. Însemnat, deosebit, stimabil, considerabil: acătare poamă, nu e vre-o poamă acătare, nu e mare lucru de capu luĭ, nu e de vre-o valoare). – În Mold., pin etim. pop., s’a făcut acătăriĭ, apoĭ s’a despărțit în a cătăriĭ („al considerațiunii”, de samă, însemnat: ) un om a cătăriĭ.
4. [DER] acătare, adj. – 1. (Înv.) Oricare. – 2. Adevărat, veritabil. – 3. Bun, vrednic. – Var. acătarea, acătărea, acătării. < Lat. *ecum tālis, al cărui rezultat normal, cutare, prezintă un a protetic de la formațiunile adv., cf. afund, aminte, asimilîndu-l apoi pe u aton. Asimilarea sa la adv., în pofida categoriei adj., este evidentă în folosirea sa invariabilă, ca și în acel a paragogic al var. Alteori, datorită aspectului său, a fost confundat cu un s. verbal, și de aici rezultă ultima variantă. Opiniile asupra originii sale au fost foarte diferite. După Cipariu, Gram., 260, din lat. ad+que+tale. Din cătare, după Philippide, Principii, 8; din atare (Pușcariu 8 și 159); din capitalis, printr-o fază intermediară *captale (Candrea, GS, VII, 283); sau din tare, cu un element prepozițional acă-, ce pare inexplicabil (DAR). Pentru REW 63 este un der. din lat. *accapῐtāre, cf. sp. acatar.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL