1. [DEX '09] BINIȘOR adv. Diminutiv al lui bine. ♦ Cu băgare de seamă; fără grabă, cu calm. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astâmpără-te! ♦ Cu blândețe, prietenos. ◊ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blândețe, cu răbdare, cu tact. – Bine + suf. -ișor.
2. [MDA2] binișor [At: PRAV. MOLD. 90 / V: (Mol) ~neș~ / E: bine + -ișor] 1 av Destul de bine. 2 av Aproape de tot. 3 av Cu (oarecare) băgare de seamă Si: frumușel. 4 av Cu calm. 5 av Fără grabă. 6 av Pe nesimțite. 7 av (Îe) Șezi ~ Astâmpără-te! 8 av Cu blândețe. 9 sm (Îe) A lua pe cineva (sau a o lua) cu ~ul A proceda cu calm și tact. 10 av (Rar; ca determinant al unui adverb ca „înainte”, „după” etc.) Destul de mult.
3. [DEXI] binișor adv. Dim. al lui bine. ♦ Cu băgare de seamă; fără grabă, cu calm. Pune binișor vaza pe ciment. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astîmpără-te! Stai cu binișorul v. sta. Stai binișor! v. sta. ♦ Cu blîndețe, prietenos. Văzînd-o supărată, o alintă binișor pe obraz. ◊ Expr. (subst.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu răbdare, cu tact. • /bine + -ișor.
4. [CADE] BINIȘOR adv. dim. BINE. 1 Destul de bine; mai ~, ceva mai bine ¶ 2 Încetișor, cu băgare de seamă, ușurel; se furișă ~ pe lîngă ele (ISP.) ¶ 3 Cu ~ul, cu blîndețe, cu binele.
5. [DLRLC] BINIȘOR adv. 1. Diminutiv al lui bine. Se afumase destul de binișor. PAS, L. I 40. 2. Cu băgare de seamă, cu luare-aminte. Binișor, în vîrful picioarelor, stăpînindu-și răsuflarea, se apropie de zid. DELAVRANCEA, la TDRG. Se sculă binișor... și se duse acasă. ISPIRESCU, L. 54. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Uneori repetat) Jupîn Hagiul o șterse binișor-binișor și se făcu nevăzut. DELAVRANCEA, H. T. 14. ◊ Expr. Șezi binișor! = șezi cuminte! astîmpără-te! Vorba cîntecului; Fugi de-acolo, vină-n- coace! Șezi binișor, nu-mi da pace! CREANGĂ, P. 276. 3. Blînd, prietenos. Caută și vorbește tot binișor cu dînsul și mergi încet pe diurn! SBIERA, P. 41. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu vorbe bune, cu binele. Spera, de asemeni, că tot cu binișorul o s-o convingă... să rupă cîțiva gologani de la ciorap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 186. Prefectul și procurorul se deteră mai aproape de ei ș-o luară cu binișorul, singurul mijloc de a se înțelege cu dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. 157. Împărăteasa îl luă cu binișorul și-l mai domoli olecuță. ISPIRESCU, L. 121. M-au luat ei cu binișorul’și m-au dus iar la școală. CREANGĂ, A. 7.
6. [DLRM] BINIȘOR adv. 1. Diminutiv al lui bine1. 2. Cu băgare de seamă. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astîmpără-te! 3. Cu blîndețe, prietenos. ◊ (Substantivat, în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blîndețe, cu binele.
7. [Șăineanu, ed. VI] binișor adv. 1. destul de bine, mediocru; 2. încet, cu luare-aminte: umblă binișor. ║ n. bunătate: cu binișorul.
8. [Scriban] binișór adv. Destul de bine, mediocru, încet, cu atențiune: a umbla binișor cu un lucru. Cu binișoru: cu bunătate: copiiĭ trebuĭe să fie luațĭ cu binișoru.
9. [MDA2] bineșor av vz binișor
10. [DOOM 3] binișor adv.
11. [DOOM 3] +binișorul (cu ~) loc. adv.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL