1. [MDA2] autoimprecație sf [At: DN3 / P: a-u~ / Pl: ~ii / E: auto1- + imprecație] Blestem adresat sieși pentru a garanta corectitudinea unei afirmații sau acțiuni proprii.
2. [DN] AUTOIMPRECAȚIE s.f. Blestem adresat sieși pentru a garanta justețea și buna-credința cu care a afirmat sau a întreprins ceva. [Gen. -iei. / et. incertă].
3. [DFS] autoimprecație, blestem pe care cineva și-l adresează singur pentru a garanta unui interlocutor justețea ori bunăcredința cu care a făcut o afirmație, ori a întreprins o acțiune. Alteori, în cazul unor acțiuni viitoare, este vorba de un auto-blestem-legământ (I): „Târgovețul I: Iartă-mă, jupân vatave... măria ta și stăpâne... Eu nu știu chiar nemicuța... de nu-i așa, să fiu câne!” (B. P. Hasdeu) A., ca și imprecația, este, astăzi, o figură desuetă.
4. [DFS] jurământ, sau autoimprecație-legământ. Caracteristica lexico-gramaticală a j. este că autoimprecația se exprimă într-o principală însoțită totdeauna (efectiv, prin subînțelegere ori chiar elipsă) de o subordonată condițională, menită să exprime circumstanța care motivează j. Este ilustrativ exemplul oferit de Racine (jurământul unui captiv din Babilon, de a nu uita niciodată Ierusalimul) (I): „Cum vom cânta cântare Domnului pe pământ străin? Dacă te voi uita, Jèrusalime, să mi se usuce mâna; limba să mi se usuce în gură, dacă nu-mi voi mai aduce aminte de tine.” În vorbirea comună se folosesc și formule de jurământ vulgare, ironizate de Caragiale („Să n-am parte de Zoițica” ș.a.).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL