1. [DEX '09] ARGUMENTAȚIUNE s. f. v. argumentație.
2. [MDA2] argumentațiune sf vz argumentație
3. [DN] ARGUMENTAȚIUNE s.f. v. argumentație.
4. [Scriban] *argumentațiúne f. (lat. argumentátio, -ónis). Acțiunea de a argumenta. – Și -áție și -áre.
5. [DEX '09] ARGUMENTAȚIE, argumentații, s. f. Argumentare. [Var.: (înv.) argumentațiune s. f.] – Din fr. argumentation, lat. argumentatio, -onis.
6. [MDA2] argumentație sf [At: (a. 1855) URICARIUL V, 198/ V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr argumentation, lat argumentatio, -onis] 1 (Ret) Tehnicile folosite pentru a convinge un auditoriu. 2 Discurs (sau text) persuasiv Si: argumentare (3).
7. [CADE] *ARGUMENTARE, *ARGUMENTAȚIUNE, *ARGUMENTAȚIE sf. 1 Faptul de a argumenta ¶ 2 Dovadă prin vorbă sau prin scris [fr. < lat.].
8. [DEX '98] ARGUMENTAȚIE, argumentații, s. f. Argumentare. [Var.: (înv.) argumentațiune s. f.] – Din fr. argumentation, lat. argumentatio, -onis.
9. [DLRLC] ARGUMENTAȚIE, argumentații, s. f. Argumentare. Argumentație bine susținută. - Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) argumentațiune (MACEDONSKI, O. IV 129) s. f.
10. [DLRM] ARGUMENTAȚIE, argumentații, s. f. Argumentare. [Var.: (înv.) argumentațiune s. f.] – Fr. argumentation (lat. lit. argumentatio, -onis).
11. [DN] ARGUMENTAȚIE s.f. Argumentare. [Gen. -iei, var. argumentațiune s.f. / cf. fr. argumentation, lat. argumentatio].
12. [MDN '00] ARGUMENTAȚIE s. f. totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva. (< fr. argumentation, lat. argumentatio)
13. [DOOM 3] argumentație (desp. -ți-e) s. f., art. argumentația (desp. -ți-a), g.-d. art. argumentației; pl. argumentații, art. argumentațiile (desp. -ți-i-)
14. [DOOM 2] argumentație (-ți-e) s. f., art. argumentația (-ți-a), g.-d. art. argumentației; pl. argumentații, art. argumentațiile (-ți-i-)
15. [MDO] argumentație
16. [DGSSL] ARGUMENTAȚIE 1. Termen definit diferit de specialiști, în funcție de perspectiva adoptată în studierea unui domeniu constituit la intersecția logicii cu retorica și lingvistica. Argumentația apare mai frecvent definită ca: a) strategie prin care, folosind o anumită limbă, un vorbitor reușește să extragă concluzii valabile; argumentația stabilește deci o relație între unul sau mai multe argumente și o concluzie; b) activitate verbală, de natură intelectuală și socială, servind la justificarea sau la respingerea unei opinii; formulând un ansamblu de enunțuri*, emițătorul urmărește să obțină acordul unuia sau mai multor colocutori, care au rolul de judecători. Definiția (a) este elaborată dintr-o perspectivă predominant logică. Argumentația nu trebuie însă confundată cu demonstrația logică a adevărului unui enunț sau a validității unui raționament. Mecanismele argumentației aparțin limbilor naturale, pe când cele ale demonstrației aparțin logicii. Argumentația lasă receptorului* libertatea de alegere, pe când demonstrația nu are această proprietate. Demonstrația este obiectivă, concluzia ei fiind definitivă. Argumentația poate deveni convingătoare prin repetare și insistență. Perspectiva definiției (b) este mai apropiată de preocupările lingvisticii. Definiția sugerează că argumentația este motivată printr-un dezacord real, probabil sau posibil între colocutori, care, anticipat de emițător, trebuie prevenit sau eliminat, înțelegerea discursului* ca ansamblu de strategii* prin care emițătorul încearcă să-și influențeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forță argumentativă* inerentă. Există însă și structuri constitutive ale unui discurs care nu îndeplinesc decât un rol informativ (nu și unul argumentativ). Argumentația este prin excelență produsul situațiilor dialogale, ea putând fi construită și prin înlănțuirea replicilor, dar este posibilă și în cazul unor forme de discurs monologic (inclusiv în cazul deliberării interioare). 2. Teoria argumentației @Studiu al tehnicilor discursive ale raționamentului practic, prin care un individ urmărește să determine sau să sporească adeziunea celorlalți la anumite idei sau opinii ale sale. L.I.R.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL