1. [DEX '09] ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.
2. [MDA2] adică [At: COD. VOR.2 45712 / V: (îrg) adeacă, ~iacă,[1] (reg) dică / A: adică / E: nct] 1 i (Înv) Iată. 2 i (Înv) Când colo. 3 av (Și) anume, cu alte cuvinte Si: (reg) adicăte, (pop) adicăle, adicălea, adicătelea, (îrg) adicătea. 4 sf (Îlav) La (o) ~ (reg) la dică în momentul decisiv. 5 sf (Îal) La drept vorbind.
3. [CADE] ADICĂ, ADECĂ adv. 1 Prin aceasta se înțelege, (care însemnează) cu alte cuvinte: să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare (CRG.) ¶ 2 Și anume: să-mi pregătești tot ce trebue pentru scris, ~ hîrtie, cerneală și condeiu ¶ 3 Va să zică, cum s’ar zice (în propoz. interogat.): ~ n’ai aflat nimic? vrei ~ să mă înșeli? ¶ 4 După pron. cine, ce și adv. cum, cînd, unde, întrebuințat adesea spre a reaminti sau lămuri mai bine, prin explicațiunea ce urmează, ideea exprimată în prop. precedentă: îi spuse toată șiretenia pricinii, cum adică fusese la vînat, cum se întîlnise cu credinciosul împăratului, cum vorbise cu el (ISP.) ¶ 5 †Iată: adecă eu...(începutul celor mai multe zapise vechi); adecă doi oameni voiau să intre în curte și cinele nu-i lăsa (RET.) ¶ 6 La ~, în momentul deciziv, la urma urmelor: tocmai acum la adică n’au nici o mîngîiere (CRG.).
4. [DEX '98] ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: adică. – Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.
5. [DLRLC] ADICĂ adv. 1. (Introduce o explicare a propoziției precedente sau a unui membru al ei) Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. Întocmai ca oamenii, ca vitele, ca locașurile și pomii, [gîzele] purtau pecetea locului, adică a păcurii. C. PETRESCU, A. 315. ◊ (În legătură cu «ce», «de ce», «cum») De ce adică să venim? a Hotărîrea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului. ISPIRESCU, L. 353. ◊ (Interogativ, ca replică izolată) Eu sînt de altă părere. – Adică? 2. (Introduce o rectificare, o revenire în urma unei scurte deliberări) La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, ba, dar. Avui parte d-un mișel, Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc, Eu o iau și o izbesc.... Adică, mă socotesc. Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăiesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) La o adică (sau, regional, la dică) = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul. Jupîn Dumitrache: Eu am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. CARAGIALE, O. I 44; b) în momentul hotărîtor, la nevoie. Na-ți-o bună, zise Trăsnea, cînd la dică, nu-i nimică. CREANGĂ, A. 114. Să nu cumva să mă lași la dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRI, T. I 90. 3. (Popular) Cînd colo... (în forma adecă) Peste vrun ceas... merse el să aducă copilul fript... Adecă minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur. RETEGANUL, P. V 57. – Accentuat și: adică. – Variante: adecă (NEGRUZZI, S. I 36), (regional) dică adv.
6. [DLRM] ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, dar. ◊ Expr. (Substantivat) La o adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărîtor, la nevoie. [Acc. și: adică. – Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Lat. adde... quod.
7. [Șăineanu, ed. VI] adică adv. V. adecă.
8. [Scriban] adícă conj. (lat. ad id quod. V. că. Cp. și cu dică). Vrea să zică, cu alte cuvinte: regele animalelor, adică „leu”. Și anume: a plătit și restu, adică un franc. Oare: Adică crezi că mă tem? Adică ce te crezi tu? – Maĭ rar și lit. ádică (vechi ádecă), mai ales în locuțiunea la adică, la urma urmeĭ, judecînd bine, în momentu deciziv (la dică), la adică, nu-s nicĭ eŭ așa de slab; să n’o pățim tocmaĭ la adică! – De acest cuv. (ca și de anume) abuzează Româniĭ germanizațĭ traducînd pe germ. nämlich: era adică bolnav (corect rom. căci era bolnav). Alțiĭ, ca să evite o pretinsă cacofonie, zic că adică, care adică îld. adică că, adică care, cum zice poporu, care nu știe de asemenea fleacurĭ. Tot așa, nu e maĭ corect să zicĭ cum adică îld. adică cum.
9. [DEX '09] ADECĂ adv. v. adică.
10. [DEX '09] DICĂ adv. v. adică.
11. [MDA2] adécă[1] av vz adică
12. [MDA2] dică1 av vz adică
13. [CADE] ADECĂ... 👉 ADICĂ...
14. [CADE] DICĂ sf. Moment hotărîtor, numai în expres. la ~, la adică: să nu cumva să mă lași la ~ (ALECS.); tocmai acum la ~, n’am nici o mîngîiere (CRG.) [comp. ADICĂ].
15. [Șăineanu, ed. VI] adecă (adică) adv. 1. termen explicativ (va să zică): mintea, adecă puterea de a cugeta; 2. specificativ (și anume): poame, adecă mere, pere, prune; la adecă, la urma urmelor. [Lat. ADDE QUOD, adaogă că].
16. [Șăineanu, ed. VI] dică f. moment deciziv: să nu greșească tocmai acum la dică CR. [Origină necunoscută].
17. [Scriban] ádecă, V. adică.
18. [Scriban] dícă f. (cp. cu ngr. diki, vgr. dike, judecată, precum și cu adică). Mold. La dică, la momentu deciziv: a greși tocmaĭ la dică; „cînd la dică, nu-ĭ nimică!”.
19. [DOOM 3] adică adv.
20. [MDO] adică
21. [IVO-III] adică.
22. [DER] adică, adv. – 1. Cu alte cuvinte, va să zică. – 2. (Înv.) Iată, uite. – Var. (înv.) adecă, adicăte(lea). < Lat. „ădaequē” „deopotrivă, la fel” (cf. Du Cange, și Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluții atît de îndepărtate, și atît de absurde, și că DAR se mulțumește să-l considere cuvînt de origine necunoscută. S-au propus gr. δίϰη „dreptate” (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). *addῑca, imper. de la *addῑcāre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Crețu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adecă, în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuți, 1937, și Dacor., X, 79), și chiar tc., arab. dakika „clipă” (Lokotsch, 469). Accentuarea adică, singura menționată de DAR, este mai puțin frecventă decît adică. Accentele àdicătele(a) ne sînt necunoscute și par puțin firești (cf. DAR); pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine țig. adaki „numai”.
23. [DERC] ADICĂ La o adică sau (reg.) la dică = a) La drept vorbind, ca să spun adevărul: Na-ți-o bună, zise Trăsnea, când la dică, nu-i nimică. (ION CREANGĂ) b) În momentul hotărâtor, la nevoie: Jupân Dumitrache: Eu am ambiț, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist. (I. L. CARAGIALE) Să nu cumva să mă lași la dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. (VASILE ALECSANDRI)
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL