1. [MDA2] acolisire sf [At: (a. 1818) GCR II, 221 /18 / Pl: ~ri / E: acolisi] 1 (Mol; înv) Ținere de capul cuiva (cu intenții rele) Si: acolisit1 (1), acolisitură (1). 2 (Îvr) Păstrare a ceea ce este cucerit Si: acolisit1 (2), acolisitură (2).
2. [DEX '09] ACOLISI, acolisesc, vb. IV Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).
3. [MDA2] acolisi vr [At: (a. 1631) HEM 199 / V: ~losi[1], ocolisi / Pzi: ~sesc / E: ngr ἄϰόλησα aor. lui αϰολώ] 1 (Mol; înv) A se ține de capul cuiva (cu intenții rele). 2 (Îvr) A nu lăsa din stăpânire ceea ce este cucerit.
4. [MDA2] ocolisi v vz acolisi
5. [CADE] † ACOLISI (-isesc) vb. refl. Mold. 1 A se lega dușmănește de cineva, a se ținea de capul cuiva căutînd să-i facă rău, a nu-i da pace îndemnîndu-l la ceva ¶ 2 A nu lăsa din stăpînire ce a apucat odată [ngr. aor. ἐϰόλλησα < ϰολλώ]
6. [DEX '98] ACOLISI, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).
7. [DLRM] ACOLISI, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A urmări pe cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpînire ceea ce a apucat o dată. – Ngr. ecollisa.
8. [Scriban] acolisésc (mă) v. refl. (ngr. kollô, aor. ekóllisa, lipesc, d. kólla, cleĭ, coală. V. coală). Mold. Rar azĭ. Mă agăț, mă leg de cineva cu gînd răŭ: să nu se maĭ acolisească de Moldova (Nec. Let. 2, 181).
9. [DOOM 3] acolisi (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă acolisesc, 3 sg. se acolisește, imperf. 1 sg. mă acoliseam; conj. prez. 1 sg. să mă acolisesc, 3 să se acolisească; imper. 2 sg. afirm. acolisește-te; ger. acolisindu-mă
10. [DOOM 2] acolisi (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se acolisește, imperf. 3 sg. se acolisea; conj. prez. 3 să se acolisească
11. [DER] acolisi, (-sesc, -it), vb. – A prinde, a apuca. < Ngr. ἀϰολλῶ „a se lipi”, aorist ἀϰόλλησα. Sec. XVII, azi puțin folosit. – Der. acolisitor, adj. (tenace, încăpățînat); acolisitură, s. f. (încăpățînare, stăruință).
12. [DLRLV] ACOLISI vb. (Mold.) A se ține, a se lega de capul cuiva (mai ales cu gînd rău). A: Cînd se va acolisi un om de altul nefiindu-i cela cu nici o deală, așa numai într-o pizmă va vrea să-l ucigă, cela însă nu se va da. PRAV. Ce să acoliseaște Radul-Vodă de cel sărac? CLM, 21v. Ce mai bine ar fi, o, soră, să nu te mai acolisăști de lucrul mieu. B 1779, 36v; cf. DOSOFTEI, VS; CRON. 1689, 37v; CRON. 1707, 34v; PSEUDO-AMIRAS (gl.); CRON. 1732, 28v; NECULCE; CRON. SEC. XVIII, 27v. // B: cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: ngr. ekóllissa (aor. al lui kolló „a (se) lipi”). Vezi și acolisitură.
13. [DRAM 2021] acolisi, v.r. v. acolisî.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL